duminică, 25 decembrie 2011

Naşterea Domnului, sărbătoarea bucuriei în Ortodoxie

             Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelenţă evenimentul din istoria mântuirii care aduce cea mai mare bucurie în sufletele şi în casele credincioşilor. Dacă la Paşte bucuria vine după o săptămână de tristeţe din cauza pătimirilor îndurate de Domnul nostru Iisus Hristos, Crăciunul nu este umbrit de nicio urmă de tristeţe şi este trăit din plin ca sărbătoare a bucuriei de copii şi de părinţi deopotrivă.
            Izvorul bucuriei noastre este Însuşi Dumnezeu, Care nu a îngăduit ca neamul omenesc să rămână chinuit de diavol pentu totdeuna şi ne-a trimis Mântuitor, chiar pe Fiul Său, făcut om, ca pe toţi cei ce suntem asemenea Lui după omenitate să ne ridice împreună cu El la ceruri. Coborârea lui Dumnezeu pe pământ prin Fiul Său este manifestarea în plan văzut a iubirii milostive a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învaţă că la baza întrupării Fiului lui Dumnezeu stă iubirea, atributul principal al lui Dumnezeu. „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe Fiul Său în lume”, iar continuarea textului Evangheliei ne linişteşte sufletele cu nădejdea mântuirii: „ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”  După spusele aceluiaşi evanghelist, Sfântul Ioan, cei care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor şi cred în Dumnezeirea Lui, nu vor fi osândiţi la judecată, ci vor trece în Împărăţia lui Dumnezeu alături de sfinţi fără a fi supuşi judecăţii.
            Dumnezeu ne învaţă în ziua Crăciunului că adevăraţii Săi fii trebuie să dea dovadă de dragoste frăţească şi de smerenie: dragoste după modelul Său, care a binevoit a trimite în lume pe Fiul, fără a se gândi numai la Sine şi fără a păstra dragostea intratrinitară închisă în Sine, ci deschizându-o spre oameni; iar smerenie, după modelul Fiului, Care, deşi Dumnezeu după fire, nu a refuzat să se facă şi om, ci a coborât la făpturile căzute, asemenea robului, ca să-i ridice pe toţi împreună cu El la Împărăţie.
            Bucuria Crăciunului are în primul rând un sens soteriologic, pentru că vine în lume Mântuitorul lumii,  care va scăpa omenirea de păcat. În al doilea rând, bucuria este trăită de Crăciun ca o manifestare a dragostei între oamneni după modelul dat nouă de Dumnezeu, iar această dragoste se exprimă mai ales prin gestul de a face daruri celor dragi. Fiecare om joacă rolul de Moş Crăciun şi este dator să joace acest rol deoarece făcând aceasta imită pe Dumnezeu Tatăl, Care a făcut primul şi cel mai mare Dar omenirii: Pruncul Mântuitor. Astfel, Hristos devine darul veşnic făcut nouă de Dumnezeu, iar acest dar vine în lume aducând multe alte daruri: iertarea păcatelor, biruirea morţii, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor şi nenumărate alte binefaceri despre care ne vorbesc sfinţii Evanghelisti. De aceea, cu ocazia Crăciunului, înainte de a aştepta daruri, ar trebui ca noi să fim primii care dăruim. Darul, ca manifestare a dragostei frăţeşti face ca starea noastră de bucurie să nu rămână doar pentru sine, ci să se răspândească şi la ceilalţi. Bucuria deplină nu vine atunci când mă bucur doar eu şi altul este în lipsuri, ci când eu mă bucur şi îi fac şi pe alţii să simtă aceeaşi bucurie. 
            Cu adevărat, Naşterea Domnului poate fi socotită sărbătoarea dragostei divine şi învingerea egoismului din sufletele noastre. Încă din momentul Naşterii Domnului, cosmosul nu a rămas dator, ci a răspuns cu darurile sale la darul primit de la Dumnezeu: pământul a oferit peştera, îngerii cântarea de bucurie, magii darurile, iar darul oferit lui Dumnezeu din partea întregii umanităţi a fost Preasfânta Fecioară Maria, care va deveni prin harul Duhului Sfânt: Născătoare de Dumnezeu, Maică şi Fecioară.
            Bucuria Crăciunului se simte cel mai bine în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Liturghia este slujba la care îngerii slujesc în chip nevăzut cu preoţii jertfa cea fără de sânge, iar ei au fost cei care au răsdăpândit în lume bucuria naşterii cântând primul colind „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” şi au anunţat bucuria naşterii Domnului păstorilor din jurul Betleemului: „Iată vă binevestesc vouă bucurie mare că vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul.” Deci, participarea la Liturghia din ziua praznicului înseamnă împărtăşirea aceleiaşi bucurii pe care îngerii au avut-o la Naşterea Pruncului Sfânt.
            Momente de bucurie oferă oamenii de Crăciun prin vestirea Naşterii Domnului. Cei care colindă se aseamănă îngerilor şi aduc bucurie în casă. Aşa se explică faptul că obiceiul colindatului a reuşit să treacă în al treilea mileniu de existenţă fără a-şi pierde valoarea, pentru că fiecare an reprezintă un „astăzi” continuu, iar pruncul Hristos se naşte de fiecare dată, aduce mereu bucurie oamenilor şi le reîmprospătează nădejdea veşniciei.
            Cu ocazia Crăciunului, toate familiile din lume au motiv de bucurie, mai ales cele sărace. În casele sărace pătrunde mai bine speranţa în ziua de Crăciun şi îşi face loc credinţa că Dumnezeu nu îi uită niciodată pe oamneni, ci le poartă de grijă. Iisus s-a născut într-o familie modestă, Iosif şi Maria au rătăcit mult timp prin Betleem până să găsească loc de odihnă, însă cu toate acestea Dumnezeu a binecuvântat această familie şi au primit cel mai mare dar, dorit de orice familie de pe pământ: un Prunc Dumnezeiesc, care va şterge păcatele lumii. Gândind la acest lucru, în casele sărace nu ar trebui să fie urmă de tristeţe în ziua Crăciunului, căci tuturor Dumnezeu le poartă de grijă şi va rândui în aşa fel încât să se risipească durerea şi întristarea de pe feţele oamenilor când va socoti el că este mai de folos pentru mântuirea lor.
            Ajutorul pentru cei săraci poate veni în mod direct de la Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, el trebuie să vină prin intermediul oamenilor. A lăsat Dumnezeu pe lume şi săraci ca să pună la încercare dărnicia noastră şi a trimis în lume pe Fiul Său făcut om ca să ne arate că izbăvirea oamenilor din necazuri şi dureri o lucrează prin oameni. Aşa se explică de ce în perioada Crăciunului se înmulţesc acţiunile umanitare şi fericiţi sunt aceia care menţin acest obicei ca o permanenţă în viaţa lor, care vestesc bucuria Crăciunului cât mai des cu putinţă şi care reuşesc să aducă bucurie în casele oamenilor de cât mai multe ori.
            Cu ocazia marelui praznic al Naşterii Domnului să-L rugăm pe Dumnezeu să facă din casa noastră peşteră, iar din sufletul nostru iesle în care să se nască Pruncul Sfânt, care cu harul Preasfântului Duh să aducă bucurie şi pace în casele noastre.

vineri, 2 decembrie 2011

INVITAŢIE LA HRAM

       Toţi enoriaşii parohiei noastre sunt invitaţi marţi, 6 decembrie 2011, în casa lui Dumnezeu pentru a-l cinsti după cuviinţă pe marele ierarh al Bisericii, SFÂNTUL NICOLAE, ocrotitorul sfântului locaş. Hramul unei biserici este moment de bucurie şi cel mai potrivit prilej de a-l slăvi pe Dumnezeu, Cel ce face lucruri minunate prin sfinţii Săi.
       Pentru rugăciunile ierarhului Tău, Nicolae, Doamne dă pace poporului tău şi sufletelor noastre mare milă.

luni, 12 septembrie 2011

Vizită arhierească

Sâmbătă, 10 septembrie 2011, credincioşii parohiei noastre au avut marea bucurie de a fi vizitaţi de arhipăstorul lor, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu. Preasfinţia Sa a participat la slujba de pomenire a celor adormiţi şi a făcut aprecieri asupra stării lăcaşului de cult, atât în exterior cât şi la interior.

Program liturgic

                 Începând cu 1 sept 2011, în biserica parohiei noastre, serviciul religios se va desfăşura după    următorul program:
  • Vineri - ora 17,00  - Taina Sfântului Maslu
  • Sâmbătă - ora 8,30 - Sfânta Liturghie şi Slujba parastasului                                                                
  •                - ora 18,00 - Vecernia
  • Duminică - ora 8,30 - Utrenia şi Sfânta Liturghie
  • În ajunul praznicelor împărăteşti se va face vecernie cu priveghere.

luni, 25 iulie 2011

Pelerini pe cărările judeţului Ialomiţa

              La începutul vacanţei de vară, mai mulţi elevi de la Şcoala cu clasele I-VIII „Sfântul Ierarh Nicolae” Bucu, s-au bucurat de un binemeritat premiu, constând într-un pelerinaj la mănăstirile din judeţ, pe cheltuiala Primăriei Bucu şi din bunăvoinţa domnului primar Drăguşin Ion.  Cei care s-au ostenit cel mai mult să desluşească tainele învăţăturii au avut motiv în plus de bucurie, pentru că strădania lor a fost răsplătită nu numai cu diplomă, aşa cum se obişnuieşte la şcoală, ci şi cu o excursie din care au dobândit mult folos duhovnicesc.
            Mânaţi de curiozitate şi de dorinţa de a descoperi lucruri noi, elevii, însoţiţi de profesorul lor de religie, Marin Sebastian, au plecat la drum dis-de-dimineaţă. Prima oprire a fost la Mânăstirea Balaciu, unde era în plină desfăşurare Sfânta Liturghie. Aici, elevii au început să-şi formeze câteva idei despre ce înseamnă viaţa de călugăr şi câte sacrificii trebuie să faci pentru  a sta departe de răutăţile lumii şi a te apropia de Dumnezeu.
            Din traseu nu a lipsit Biserica monument istoric de la Maia - Catargi şi aşezământul monahal de la Dridu. Pe o căldură insuportabilă, era nevoie de un popas mai îndelungat. Am găsit răcoarea la Mănăstirea Chiroiu, unde am fost primiţi de maica stareţă, pe chipul căreia încă se citea bucuria aşternută cu câteva zile înainte cu ocazia sfinţirii sfântului locaş. Aici au înţeles copiii cât de importantă este ospitalitatea în lumea monahală, ca o arvună a ospitalităţii lui Dumnezeu la vremea trecerii fiecărui om din această lume.
            Încărcaţi cu poveţe duhovniceşti, micii pelerini s-au îndreptat spre casă, nu înainte de a se opri la Bisericuţa de lemn de lângă Muzeul Agriculturii din Slobozia. Întorşi acasă, copiii au avut multe de povestit, pentru că au văzut pe viu locurile despre care auziseră doar la cursul opţional de istorie locală. Mai mult decât atât, au înţeles că o minte luminată nu poate exista decât într-un suflet curat.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Să ne grăbim prieteni

Să ne grăbim, prieteni, e vremea spre apus
Cu candele-aprinse, fecioarele s-au dus.
Mărire Ţie, Doamne, Cel ce din iad ne-ai scos
Îţi cântăm Învierea, mărite Domn Hristos.

Îşi pregătesc talanţii cei ce s-au ostenit
Spre clipa aşteptării, Stăpânul a sosit.
Voi cei ce cu răbdare în post şi rugi aţi stat
Cântaţi cu bucurie Hristos a Înviat.

Încinşi stau gata robii şi-aşteaptă doar un semn
Să iasă să-i deschidă la cel dintăi îndemn.
Mărire Ţie, Doamne, Cel ce din iad ne-ai scos
Îţi cântăm Învierea mărite Domn Hristos

Grăbesc vierii lucrul, culesului rămas
Afară robii taie viţelul cel mai gras.
Voi cei ce cu răbdare în post şi rugi aţi stat
Cântaţi cu bucurie Hristos a Înviat.
 
Şi-ascut secerătorii, uneltele de zor
Ispravnicii cei harnici şi-ncheie munca lor.
Mărire Ţie, Doamne, Cel ce din iad ne-ai scos
Îţi cântăm Învierea, mărite Domn Hristos.

Stau mesele-ncărcate, trimişii sunt plecaţi
Grăbiţi să strâng-acasă pe ultimii chemaţi.
Voi cei ce cu răbdare în post şi rugi aţi stat
Cântaţi cu bucurie Hristos a Înviat.

Cununi strălucitoare, veşmintele de in
Şi scaunele albe, i-aştepată pe cei ce vin.
Mărire Ţie, Doamne, Cel ce din iad ne-ai scos
Îţi cântăm Învierea mărite Domn Hristos.

Străjerii toţi stau gata, cu trâmbiţele sus
Să ne grăbim prieteni, fecioarele s-au dus.
Voi cei ce cu răbdare în post şi rugi aţi stat
Cântaţi cu bucurie Hristos a Înviat.

duminică, 13 februarie 2011

Pricesne

În nădejdea Ta cea tare

În nădejdea Ta cea tare
Dumnezeul meu
Am găsit mereu scăpare
Din necazul greu (bis)

Am trecut prin clipe grele
Singur părăsit
Dar nădejdea Ta prin ele
Doamne m-a-nsoţit (bis)
Am privit mereu spre Tine
Cu credinţă-n sus
Şi-n cărări de teamă pline
Pace mi-ai adus (bis)

Azi, cânds Tu mă treci, Părinte,
Iar prin greu necaz
Mi se varsă iar fierbinte
Plânsul pe obraz(bis)

Dar în suflet îmi străluce
Plin de mângâieri
Soarele nădejdii dulce
Care-mi dă puteri(bis)
Căci iubirea Ta-ntăreşte
Viaţa mea mereu
Fericita mea nădejde
Dumnezeul meu(bis)




sâmbătă, 5 februarie 2011

Pricesne ale Maicii Domnului

Născătoare, dulce nume

Născătoare, dulce nume
Rogu-mă fierbinte eu
Să mă iei din astă lume
Să mă duci la Fiul tău (bis)

Tu în cer eşti o Regină
Miluieşti cu harul sfânt
Bunătatea ta divină
Se revarsă pe pământ(bis)

Dă-mi Măicuţă Sfântă mie
Din inimă să te iubesc
Să-ţi slujesc cu drag eu Ţie
Şi nimic să nu-mi doresc(bis)

Sunt sărac de fapte bune
Dar eu mila ta aştept
Şi când voi pleca din lume
Către Fiul tău Ceresc (bis)

Ai milă de mine Maică
Picură-n sufletul meu
Doar un strop din harul dulce
De-a-L iubi pe Dumnezeu(bis)

Serafimii cântă-n ceruri
Osanale ne încetat
Şi noi pe pământ, Măicuţă,
Îţi slujim cu gând curat(bis)
  
Miluieşte-mă Stăpână
Picură din cerul sfânt
Roua bunătăţii tale
Peste mine să îţi cânt(bis)

Lăudată eşti Preasfântă
Şi în cer şi pe pământ
Dă-mi Măicuţă-n veşnicie
Pururea ca eu să-ţi cânt(bis)

Dă-mi Măicuţă Sfântă lacrimi
Mijlocind la Fiul tău
Să se-ndure şi de mine
Să mă ia la sânul Său.(bis)


marți, 11 ianuarie 2011

Sfântul Mucenic Hristofor

       Sfântul Hristofor a trăit pe vremea împăratului Deciu, la anii două sute cincizeci. Acesta era un tânăr mercenar barbar, ajuns împreună cu alţi ostaşi într-un oraş din Răsărit unde au supus la chinuri pe toţi creştinii ce i-au găsit. Deşi mare cât un uriaş la statură şi foarte urât la faţă, lui Reprove (căci aşa îi era numele înainte) i s-a făcut milă de aceşti oameni. Dar neputând să grăiască pe limba lor, s-a rugat lui Dumnezeu, şi a fost trimis la el îngerul Domnului, zicându-i: "Reprove, îmbărbătează-te!" Şi cum a atins îngerul buzele lui, a grăit el slobod. Şi intrând în cetate, a înfruntat pe cei ce prigoneau pe creştini, şi erau rătăciţi pentru cele deşarte, de socoteau că cele fără de suflet sunt zei. Pentru aceasta a fost bătut de un oarecare Vachie, către care răspunzând zicea că este oprit de porunca lui Hristos; dar de şi-ar da pornire mâniei, nu i-ar sta înainte nici Vachie, nici puterea împăratului lui, ca o nimica şi putredă fiind.
       Deci a trimis împăratul la dânsul două sute de slujitori, din pricina chipului lui îngrozitor şi înfricoşător, şi din pricina puterii lui nestăpânite şi nebiruite. Aceşti slujitori îl găsiră având în mână un toiag, care toiag cu minune dumnezeiască a odrăslit; şi mergând la împăratul, pe cale împuţinându-se pâinile slujitorilor, rugându-se el lui Dumnezeu le-a adăugat şi altele, de hrană, de care minune mare slujitorii spăimântându-se au crezut în Mântuitorul Hristos, şi mergând la Antiohia au fost botezaţi împreună cu sfântul Hristofor, de către sfântul sfinţitul mucenic Vavila, episcopul Antiohiei, care în loc de Reprove, l-a numit Hristofor.
       Deci stând înaintea judecăţii împăratului, şi văzându-l împăratul şi îngrozindu-se, a căzut pe spate cu faţa în sus. Şi iarăşi venindu-şi în fire, socoti să-l amăgească cu vicleşug şi să-l îmblânzească cu momelile, şi cu încetul să-l facă să se despartă de Mântuitorul Hristos, însă nu pe faţă. Pentru aceea îi adusese înainte două femei frumoase la faţă, însă desfrânate şi gata spre stricăciune şi foarte ştiutoare în a înfierbânta şi a întărâta la porniri şi la pofte nestăpânite şi turbate pe bărbaţii tineri; dintre acestea una se chema Calinica şi cealaltă Achilina. Şi le-a poruncit să intre la dânsul, şi să se meşteşugească în tot chipul, ca să se împrietenească cu dânsul şi el să le îndrăgească încât să-l despartă de credinţa Mântuitorului Hristos, şi să aducă jertfă la idoli. Însă sfântul învăţându-le, le-a îndepărtat de slujirea idolească. Şi stând ele înaintea împăratului şi mărturisind că sunt creştine, au fost date la cumplite chinuri, pe care răbdându-le au luat cununa muceniciei.
       După aceea, aprinzându-se împăratul cu mânie mare a ocărât pe sfântul pentru chipul feţei lui cel ciudat; iar el răspunzând a numit pe împăratul vas primitor de lucrările diavolului, pentru că aceasta însemna numele lui Deciu. Deci împăratul a dat hotărârea ca celor două sute de slujitori ce au fost trimişi să prindă pe sfântul şi s-au botezat împreună cu dânsul, iar acum se închinau înaintea sfântului, să li se taie capetele. Iar pe sfântul Hristofor a poruncit să fie ţintuit cu piroane, pe un instrument de chinuire făcut din aramă, iar dedesubtul lui a fost aprins foc mare; dar sfântul şedea liniştit ca şi cum s-ar fi aflat în odihnă şi povestea nişte lucruri minunate, de mulţi necrezute, dar de cei credincioşi crezute şi bineprimite, zicând că vedea un om foarte mare şi preaînfrumuseţat, îmbrăcat în veşminte albe, încât întuneca şi soarele cu strălucirea sa, pe al cărui cap se afla o cunună foarte strălucitoare şi că împrejurul lui erau ostaşi purtători de foc, care se luptau cu nişte negri grozavi pe care-i biruiau. Iar stăpânul acela înfricoşat cu mânie întorcându-se, a biruit şi a călcat toată puterea vrăjmaşului. Atunci popoarele auzind acestea şi văzând şi pe sfântul, că era păzit nevătămat de focul ce ardea sub dânsul, au crezut şi au trecut la credinţa în Mântuitorul Hristos, şi au scos pe sfântul din foc. Dar şi aceştia au fost tăiaţi de slugile împăratului, iar sfântul Hristofor a fost chinuit în alte multe chipuri, iar la sfârşit i-au tăiat capul.

       Pentru a viziona filmul cu viaţa Sfântului Mucenic Hristofor, accesaţi următorul link:

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Sfântul Serafim de Sarov

        Pe data de 2 ianuarie a fiecărui an, facem pomenirea Sfântului Serafim de Sarov.
        Sfantul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a nascut in 19 iulie 1745. Parintii sai, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatal lui era comerciant si spre sfarsitul vietii a inceput constructia unei catedrale in Kursk pe care n-a apucat s-o mai vada terminata. Fiul sau Prochorus, viitorul Serafim, a ramas in grija mamei vaduve care l-a crescut in credinta.
       Dupa moartea sotului ei, Agatia Moshnina a continuat constructia catedralei. Intr-o zi, luandu-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a cazut de pe schela turnului de clopote, de la o inaltime de sapte etaje. Baiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a crutat viata acestui viitor astru al Bisericii. Ingrozita, mama a alergat la el si si-a gasit fiul nevatamat.
       Tanarul Prochorus, inzestrat cu o memorie excelenta, a invatat repede scrisul si cititul. Din copilarie ii placea sa participe la slujbele bisericii si sa citeasca atat Sfanta Scriptura cat si Vietile Sfintilor impreuna cu colegii sai de studentie. Cel mai mult ii placea sa se roage si sa citeasca Sfanta Evanghelie cand era singur.
       La un moment dat, Prochorus s-a imbolnavit foarte grav, viata lui fiind in pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis ca il va vizita si il va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil sa sarute icoana dupa care acesta s-a vindecat imediat.
       Tanar fiind, Prochorus isi facea planuri pentru a-si dedica viata in intregime lui Hristos si a intra la o manastire. Mama lui nu a fost impotriva acestei decizii si l-a binecuvantat in drumul lui spre monasticism, daruindu-i o cruce de arama pe care tanarul a purtat-o pe piept toata viata lui. Prochorus a pornit pe jos impreuna cu alti pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfintii Pesterilor.
       Prochorus l-a vizitat pe Parintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvantare sa se retraga la manastirea din pustia Sarovului si acolo sa-si castige mantuirea. Trecand pe la casa parinteasca Prochorus si-a luat ramas bun de la mama si rudeniile sale. In ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era staret Parintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat in grija Parintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultari in manastire: era slujitor in chilia parintelui, facea paine si prescura si lucra in tamplarie. Tanarul isi facea ascultarile cu ravna si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Insusi. Prin munca constanta el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea sa spuna mai tarziu, “cea mai grava ispita a calugarilor novice”. Aceasta se vindeca prin rugaciune, abtinerea de la conversatii plictisitoare, prin munca asidua, prin citirea Cuvantului lui Dumnezeu si prin rabdare, deoarece acedia este hranita de micimea sufletului, neglijenta si vorba fara rost”.
       Cu binecuvantarea egumenului Pahomie, Prochorus se abtinea de la mancare in zilele de miercuri si vineri si mergea singur in padure unde practica Rugaciunea lui Iisus. Dupa doi ani ca novice, Prochorus s-a imbolnavit de hidropizie, corpul a inceput sa i se umfle si suferea ingrozitor. Mentorul lui, Parintele Iosif si ceilalti parinti il iubeau pe Prochorus si aveau grija de el. Boala l-a tinut cam trei ani, timp in care ei nu au auzit nici un cuvant de nemultumire din gura lui. Temandu-se pentru viata lui, parintii doreau sa cheme un doctor sa-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunandu-le: ” Sfinte parinte, eu m-am incredintat in intregime Celui ce este adevaratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”
       Apoi a cerut sa i se citeasca o molitfa pentru sanatate. In timp ce restul parintilor se rugau in biserica, Prochorus a avut o viziune in care i-au aparut Maica Domnului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan. Aratand cu degetul spre calugarul bolnav, Maica Domnului ii spuse Sfantului Ioan: “Acesta este unul de-ai nostri”, dupa care l-a atins cu toiagul intr-o parte pe calugar si imediat lichidul adunat in corpul acestuia a inceput sa iasa prin incizia facuta de Preacurata. Dupa terminarea moliftei fratii l-au gasit pe Prochorus vindecat, avand o singura cicatrice ca semn al miracolului ce s-a implinit.
       La scurt timp, in locul aparitiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicata sfintilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale maini sfanta masa din altarul capelei din lemn de chiparos, primind intotdeauna Sfintele Taine in acea biserica.
       Dupa opt ani de novicie la manastirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinta sa nestavilita de a-l sluji. Dupa un an, Serafim a fost numit ierodiacon.
       Cu spirit zelos, el slujea in biserica zilnic, rugandu-se permanent si dupa terminarea slujbelor. Domnul ii ingaduia sa aiba viziuni in timpul slujbelor bisericesti, de multe ori vazand ingeri care slujeau laolalta cu preotii. In timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfanta Joi, slujita de egumenul Pahomie si parintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. Dupa introducerea la Sfanta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronounta cuvintele: “O, Doamne, mantuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, dupa care ridica patrafirul spunand: “In vecii vecilor”. Dintr-o data a fost orbit de o lumina stralucitoare si, ridicand privirea, il vazu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrand din partea de vest a bisericii, inconjurat de Puterile cele fara de trup.
       Ajungand la amvon, Domnul a binecuvantat pe toti rugatorii si a intrat in icoana sa din dreapta usilor altarului. St Seraphim, rapit cu spiritul dupa aceasta viziune miraculoasa, n-a mai putut scoate nici un cuvant si nu s-a mai putut misca din loc. Ceilalti l-au dus de mana in altar unde a ramas nemiscat inca trei ore, cu culoarea fetei schimbata de la harul divin care s-a coborat asupra lui. Dupa aceasta vedenie, sfantul a devenit si mai ravnitor. In timpul zilei muncea in manastire iar noaptea se ruga in chilia lui din padure.
       In 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot savarsind Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie in fiecare zi. Dupa moartea parintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvantare din partea noului staret al manastirii, parintele Isaia sa se retraga intr-un loc din padure, la o distanta de 5 km de manastire, loc pe care l-a denumit “Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugaciunii solitare. El mergea la manastire doar sambata, inainte de privegherea de toata noaptea si se intorcea la chilia sa din padure dupa Liturghia de duminica unde se impartasea cu Sfintele Taine.
       Pustnicul Serafim isi petrecea timpul cu nevointe ascetice. Pravila sa de rugaciune se baza pe cele randuite de Sf. Pahomie pentru manastirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfanta Evanghelie, citind in intregime Noul Testament intr-o saptamana. De asemenea, citea si din Sfintii Parinti si Sfintele Slujbe. Sfantul a invatat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le canta in timp ce lucra in padure. In jurul chiliei si-a amenajat o gradina si un stup de albine. Postea foarte aspru, mancand o data in zi in afara de miercuri si vineri cand nu manca nimic. In prima Duminica a postului mare nu manca nimic pana sambata, cand primea Sfintele Taine.
       Sfantul parinte era uneori atat de adancit in rugaciunea neincetata a inimii incat ramanea nemiscat, fara sa vada sau sa auda nimic in jurul lui. Din cand in cand il mai vizitau schimonahul Marcu cel Tacut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei in pustie. De multe ori il gaseau in contemplatie si se retrageau in liniste ca sa nu-l deranjeze.
       In caldura verii, dreptul pustnic obisnuia sa culeaga muschi dintr-o mlastina pentru fertilizarea gradinii, iar cand tantarii il intepau rau de tot el suporta spunandu-si:” Patimile sunt omorate prin suferinta si durere”.
       Singuratatea lui era deranjata de multe ori de calugari si mireni care il cautau pentru un sfat sau o binecuvantare. Cu binecuvantarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor sa-l viziteze, dupa care, primind un semn de la Dumnezeu ca dorinta ii este ascultata, in cele din urma a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Prin rugaciunile sale, cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii antici invecinati, blocand orice acces. Doar pasarile mai veneau la el si animalele salbatice in compania carora a trait ca si Adam in Paradis. Animalele veneau la miezul noptii si asteptau ca sfantul sa-si termine pravila de rugaciune, dupa care hranea cu paine din mana lui ursii, rasii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfantul Serafim avea un prieten urs care i se supunea intrutotul si il ajuta la diferite treburi.
       Pentru a alunga viclesugurile vrajmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevointele si a inceput o lupta ascetica noua, imitandu-l pe Sf. Simeon Stalpnicul (1 septembrie), si anume, in fiecare noapte se urca pe o stanca uriasa din padure sau pe una mica din chilia lui si nu se odihnea decat foarte putin. Statea in picioare sau in genunchi si se ruga cu mainile ridicate: “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Sfantul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopti.
       Odata, pe cand lucra in gradina, trei hoti l-au calcat in cautare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor in mana si ar fi putut lupta cu ei, sfantul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: “Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncandu-si unealta jos, el le-a spus hotilor sa faca ce doresc. Atunci hotii l-au batut atat de tare incat l-au lasat mai mult mort decat viu. Au vrut sa-l arunce in rau dar l-au lasat pana au scotocit chilia dupa bani, insa negasind nimic in afara de icoane si cativa cartofi, au plecat. Calugarul isi redobandi cunostinta, se tara pana in chilie si ramase asa toata noaptea.
       Dimineata urmatoare porni cu mare greutate spre manastire iar fratii vazandu-l cu atatea rani pe cap, piept, coaste si spate s-au inspaimantat. Timp de 8 zile a zacut in suferinta din cauza ranilor iar doctorii care l-au vazut au ramas uimiti ca mai traia dupa o asemenea bataie.
       Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pamantean: Imparateasa Cerului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan i s-au aratat si prin atingerea divina a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea indrepta si ramase indoit de spate, neputand umbla decat cu ajutorul unui bat pentru tot restul vietii. Sf. Serafim a trebuit sa stea vreo cinci luni la manastire dupa care a plecat inapoi in padure. El i-a iertat pe raufacatorii lui si s-a rugat pentru ei sa nu fie pedepsiti.
       In 1807 staretul Isaia a adormit intru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat sa-i ia locul dar acesta a refuzat. El traise in singuratate trei ani complet rupt de lume, cu exceptia calugarului care-i aducea de-ale gurii o data pe saptamana. Daca intalnea un om in padure, sfantul se arunca cu fata la pamant pana cand acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobandit pacea sufletului si bucuria intru Duhul Sfant. El spunea candva: “Dobandeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva in jurul tau.”
       Noul staret al manastirii, Parintele Nifon, impreuna cu fratii calugari l-au rugat pe Sf. Serafim sa vina sa oficieze Sfintele Slujbe de duminica la manastire ca mai demult, sau sa se mute de tot la manastire. Sfantul a ales ultima varianta deoarece ii era prea greu sa se deplaseze la manastire in fiecare duminica. In primavara anului 1810, el s-a intors la manastire dupa 15 ani de trai in pustnicie.
       Continuind sa traiasca in tacere, el s-a inchis in chilia lui rugandu-se si citind. I s-a permis sa serveasca masa si sa se impartaseasca in chilia sa. Acolo, sfantul a urcat pe inaltimile puritatii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale inaintevederii si facerii de minuni. Dupa cinci ani de singuratate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalti calugari dar a continuat sa foloseasca tacerea, invatandu-i pe ceilalti prin exemple.
       In 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemorati in acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au aparut sfantului intr-o viziune si i-au spus sa renunte la izolare si sa se dedice celorlati oameni. Sfantul a primit binecuvantarea egumenului de a-si imparti timpul intre viata din padure si viata in manastire. El nu s-a intors la vechea lui chilie pustniceasca ci s-a retras intr-un loc mai aproape de manastire iar usile ei erau deschise atat pentru pelerinii mireni cat si pentru calugari.
       Parintele vedea in inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputintele trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blandetea. In orice vreme el ii intampina pe oameni cu cuvintele: “Bucurati-va, Hristos a inviat!” El iubea indeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: “Parintele Serafim arata ca un batran dar de fapt este un copil ca si noi!”
       Parintele era deseori vazut cum cara dupa sine sprijinindu-se in bat, un sac cu pietre. Cand era intrebat de ce face acel lucru, sfantul raspundea cu smerenie: “Il incerc si eu asa cum ma incearca el pe mine”.
       In ultima parte a vietii sale pamantesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la manastirea de maici Diveyevo. In perioada cand era arhidiacon el l-a insotit pe raposatul parinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareta manastirii, o asceta - Maica Alexandra si parintele Pahomie i-a dat binecuvantare sfantului sa aiba grija de atunci incolo de orfanii manastirii. El a fost un adevarat tata pentru surorile manastirii, care il cercetau pentru orice problema sufleteasca sau materiala.
       Sf. Serafim s-a dedicat si imbunatatirii vietii monastice a maicilor de la manastirea Diveyevo, spunand ca el personal nu le dadea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta sa razbata in toate problemele manastirii. Discipolii si prietenii sai spirituali il ajutau pe sfant sa asigure hrana vietuitorilor manastirii Diveyevo. Michael V. Manturov, vindecat de calugar de o boala grea, era unul dintre binefacatorii manastirii, angajandu-se la nevointa saraciei voluntare, dupa cum l-a sfatuit sfantul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile manastirii, a acceptat sa moara in locul fratelui ei, din supunere fata de sfant, deoarece mai era nevoie de acesta in viata pamanteasca.
       Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de calugarul Serafim. In 1903, cu putin inainte de praznicul Sfantului Serafim, s-a gasit si s-a tiparit renumita “Conversatie a Sfantului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusa pe hartie de Motovilov dupa conversatia de la sfarsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost gasit ascuns intr-un pod, printre gramezi de hartii, unde a zacut aproape 70 de ani. Scrierea a fost gasita de autorul S. A. Nilus, care cauta informatii despre viata Sfantului Serafim. Aceasta conversatie este o adevarata comoara pentru literatura ortodoxa, care s-a nascut din dorinta lui Nicolae Motovilov de a intelege scopul vietii crestine. Sf. Serafim stia ca Motovilov cauta acest raspuns din tinerete fara sa gaseasca satisfactie. Sfantul parinte i-a spus ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, explicandu-i care sunt marile binefaceri ale rugaciunii si ale vietii intru Duhul Sfant.
       Motovilov l-a intrebat pe sfant de unde putem sti daca am dobandit sau nu Duhul Sfant. St Seraphim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii sa-l aiba pe Sfantul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu in noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci parintele l-a luat de umeri spunandu-i: “Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule. De ce nu ma privesti?” Motovilov i-a raspuns: “Nu va pot privi parinte pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul si fata va este mai stralucitoare ca soarele”.
       Sf. Serafim i-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa”. Apoi sfantul l-a asigurat pe Motovilov ca Domnul ii va permite sa pastreze amintirea acestei experiente toata viata lui. “Nu s-a facut aceasta doar pentru tine ca sa intelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.”
       Toata lumea il cunostea pe Sfantul Serafim ca un mare ascet si facator de minuni. Cu un an si 10 luni inainte de savarsirea sa, de sarbatoarea Buneivestiri, sfantului i-a fost ingaduita inca o aratare a Maicii Domnului impreuna cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare mucenite (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfanta Fecioara vorbi indelung cu calugarul, incredintandu-i in grija sa pe surorile manastirii Diveyevo. In final Ea i-a spus: “In curand, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la manastire a fost martora la aparitia Maicii Domnului pentru ca parintele a invitat-o. In ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut pe sfant inaltat de la pamant in timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictete de catre Sf. Serafim sa-l dezvaluie decat dupa moartea lui.
       Sf. Serafim slabea vazand cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa “plecare”. In acest timp era vazut stand langa sicriul sau pe care-l pusese in anticamera chiliei si pe care singur si l-a facut.
       Sfantul si-a insemnat singur locul unde vroia sa fie ingropat, langa altarul catedralei Adormirii. In January 1, 1833 Parintele Serafim a venit la biserica Sfintilor Zosima si Savatie pentru ultima oara la Sfanta Liturghie unde s-a impartasit cu Sfintele Taine dupa care i-a binecuvantat pe frati si si-a luat ramas bun, cu cuvintele: “Salvati-va sufletele. Sa nu deznadajduiti, sa ramaneti in trezvie. Astazi se pregatesc pentru noi cununi”.
       In 2 ianuarie Parintele Pavel, ajutorul sfantului, a plecat la ora sase dimineata la utrenie si a simtit miros de fum venind din chilia sfantului. Parintele obisnuia sa lase lumanari sa arda in chilie si Parintele Pavel s-a speriat sa nu ia foc ceva.
       “In timpul vietii mele nu va fi nici un foc”, spuse el candva, “dar cand voi muri veti sti, pentru ca un foc se va aprinde”.
       Cand au deschis usa au vazut carti si alte lucruri mocnind iar sfantul era in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului, cu mainile incrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de ingeri in timpul rugaciunii si a fost dus in fata Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Carui slujitor credincios a fost toata viata.
       Sf. Serafim a promis sa mijloceasca in fata Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe parintii sai, Isidor si Agatia.
       Moastele Sfântului Serafim se afla la Diveevo. Sarovul se afla azi intr-o zona in care accesul este interzis din cauza unor instalatii militare. Diveevo e la rasarit de Moscova.


Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

       În prima zi a anului civil, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
       Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, pana in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate.
       Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul sau Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie.
       A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mania imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii.
       Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul sau, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti.
       S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare.
      
       Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.