duminică, 28 septembrie 2014

Sfânta Nou Muceniță Achilina din Zagliveri


      
Sfânta Achilina s-a nascut in anul 1745 și a crescut în satul Zagliveri de lângă Tesalonic, unde viețuiau greci și turci. Părinții ei au fost creștini evlavioși. Mama sa a învățat-o încă din primii ani ai copilăriei să trăiască o viață după poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel, încă din fragedă pruncie, Achilina Îl iubea pe Hristos și se ruga fierbinte să-i dea putere ca să nu se lepede niciodată de El.

       Într-o zi, s-a întâmplat ca tatăl sfintei să se certe cu un vecin turc, care, înfuriat fiind, l-a lovit cu putere și l-a ucis pe loc. Atunci l-au prins străjerii turci și l-au dus la pașa Tesalonicului. Când pașa a văzut că acuzatul se teme pentru viața sa și dorește să scape din mâinile acuzatorilor, i-a spus:


-Îți recomand să îți schimbi credința și să devii turc, numai așa îți voi putea ierta crima pe care ai săvârșit-o! Dacă refuzi, atunci voi porunci să fii ucis prin același mod cu care l-ai ucis pe vecinul tău!

-Pașă al meu, voi deveni turc chiar în acest moment numai să nu-mi faci niciun rău!
Astfel s-a lepădat de credința Ortodoxă, purtând și fesul (turbanul) turcesc pentru a scăpa de osândirea la moarte.

       Mama sfintei s-a întristat profund pentru trecerea la islam a soțului ei, și, din acest motiv, a continuat și cu mai multă râvnă să o învețe pe fetița sa cum să-L mărturisească pe Hristos cu bărbăție și credință. Urmând cuvintele mamei sale copila a prins curaj și a început să se roage cu și mai mare bucurie.

       Când tânăra Achilina a ajuns la vârsta de 18 ani, turcii l-au obligat pe tatăl sfintei să o turcească și pe aceasta. Acela, temându-se să nu-i refuse, le-a făgăduit că va face orice ca s-o convingă. Atunci s-a dus la ea și i-a spus:
- Fata mea, turcii îmi cer în fiecare zi să te conving să treci la religia musulmană. Eu am facut-o primul, iar acum e rândul tău. Te rog să faci asta cât mai repede ca să nu mă imboldească de fiecare dată când mă văd.
Atunci sfânta i-a răspuns fără nicio ezitare:

_Crezi că sunt puțin credincioasă ca și tine să mă lepăd de Ziditorul și Făcătorul lumii, de Domnul Iisus Hristos care a îndurat răstignire și moarte pentru noi? Sunt gata să rabd orice chin, chiar și moarte, pentru dragostea Mântuitoului meu Iisus Hristos.

       Tatăl său, când a văzut că nu a reușit să o convingă, s-a dus la turci și le-a spus să-i facă orice vor ca să-i schimbe religia. Imediat după aceasta, turcii s-au dus acasă la Achilina ca să o prindă. Mama sfintei i-a văzut înainte să sosească și și-a dat seama care este scopul vizitei lor. Atunci s-a apropiat de fată și i-a spus emoționată:

_Dulcea mea Achilina, în fiecare zi te-am învățat să păstrezi credința în Mântuitorul Hristos și să nu-L trădezi niciodată. În fiecare zi roagă-te la Mântuitorul ca să îți dea putere să nu te lepezi așa cum a făcut tatăl tau. Acum a sosit ceasul să faci ceea ce ai învățat și să arăți bărbăție!

Sfânta și-a îmbrățișat mama și, cu lacrimi curgând pe față i-a spus:
_Nu te teme maica mea, nu am cum să uit iubirea Mântuitorului meu! Dumnezeu va fi cu mine și mă va întări. Să te rogi pentru mine!

        Între timp, turcii au ajuns și au bătut la ușă întrebând de Achilina. Sfânta s-a predat în mâinile lor în timp ce mama sa îi urma plângând până la locul unde avea să aibe loc judecata. Turcii au condus-o pe sfânta la judecător, dar pe mama sa nu au lăsat-o să intre.

       Judecătorul i-a poruncit să se lepede de Hristos și să îmbrățișeze credința musulmană, dar sfînta a refuzat. Atunci judecătorul s-a mâniant și a poruncit să o dezbrace de la brâu în sus, apoi să o lege de un stâlp și să o lovească cu varga. Călăii turci au început să o bată cu cruzime mai mult timp, dar sfânta a rămas nevătămată.

       După aceasta, turcii au adus-o în fața judecătorului și au încercat, prin diferite făgăduințe, lingușiri și daruri să o facă musulmancă.
De asemenea, un turc bogat, văzându-i frumusețea și minunându-se de curajul ei, i-a zis:

_Fă-te turcă iar eu am să te căsătoresc cu fiul meu. Dacă accepți propunerea mea vei trăi totdeauna fericită alături de el. Însă Achilina a îndurat cu bucurie bătăile pentru dragostea Mântuitorului și s-a arătat dezinteresată de propunerile viclene ale turcilor. De aceea, judecătorul s-a enervat la culme și a poruncit să o bată mai tare și pentru vreme mai îndelungată. Trupul muceniței-fecioare s-a umplut de răni și sânge iar haina care mai rămăsese pe ea s-a rupt de tot. Însa sfânta a rămas neclintită în hotărârea ei.

Apoi, pentru a treia oară, au adus-o în fața judecătorului care i-a zis:

_Achilina, nu am răbdare să te mai rog. Ori te vei face musulmancă, ori îți voi rupe oasele unul câte unul!
Atunci sfânta a răspuns cu mărime de suflet:
_Ce are frumos credința voastră ca să mi-o schimb pe a mea?
Să mă lepăd de Hristosul meu și să cred în falsele minuni ale credinței voastre? Niciodată! Voi sunteți răi și nepocăiți!

       Când au auzit aceste cuvinte cu toții sau rușinat și au amuțit. Nu știau ce să mai spună în fața cuvintelor pline de adevăr și înțelepciune. Și cum erau înfuriați au bătut-o pentru a treia oară așa de cumplit încât sfânta era pe punctul de a muri. Atunci au încredințat-o unui creștin ce se afla de față să o ducă înapoi acasă.
Când a văzut-o mama sa în ce stare se află a îmbrățișat-o și i-a zis:
_Ce ți-au făcut fetița mea cea bună!
Sfânta și-a deschis ochii și i-a răspuns:
_Ce altceva să fac măicuța mea, decât ceea ce m-ai învățat. Mi-am mărturisit credința!

       Imediat, mama sa i-a mulțumit lui Dumnezeu iar sfânta și-a dat sufletul Stăpânului Hristos, luând cununa muceniciei la 27 septembrie 1764. În ziua următoare creștinii au luat sfintele moaște spre a le ingropa. Atunci trupul sfinte a început să răspândească o minunată mireasmă și toți creștinii l-au slăvit pe Dumnezeu. De asemenea, în acea noapte a coborât o lumină din cer care a strălucit pe mormântul sfintei, ca o stea luminoasă. Cu aceste minuni a slăvit-o preabunul Dumnezeu, arătând că a fost mulțumit de viața și de mărturisirea sfintei Achilina.
       Biserica noastră face pomenirea sfintei mucenițe-fecioare Achilina din Zagliveri la 24 septembrie.

(Text preluat de pe site-ul Sfintei Sihăstri Pantokrator, Melissohori, Grecia)

luni, 15 septembrie 2014

Piedici în calea Spovedaniei


Unul dintre cele mai mari daruri date de Dumnezeu oamenilor este taina iertării păcatelor prin preotul duhovnic. Nici o instituţie pământescă nu-l poate absolvi pe creştin de păcate. Nu putem merge nicăieri să cumpărăm iertarea, nu putem încheia cu nimeni din lumea aceasta contract de iertare a păcatelor. Acesta este numai atributul lui Dumnezeu, izvorât din marea Sa milostivire, ca fiecare om să-şi pregătească încă din viaţa aceasta locul în Împărăţia lui Dumnezeu.
El ştie că suntem neputincioşi şi cădem cu uşurinţă în cursele diavolului, de aceea ne-a dat şi soluţia prin care putem sta împotriva celui rău: Spovedania sau Mărturisirea.
Pe cât de mare este darul primit prin Mărturisire, pe atât de greu ne este să ajungem la el, pentru că în fiecare clipă stăpânitorul întunericului ne ispiteşte şi luptă cu toată priceperea şi viclenia să ne disragă atenţia cu alte gânduri, numai să nu alergăm pe calea pocăinţei şi a iertării păcatelor.
Când vine vorba de Spovedanie, diavolul îşi adună mai mult ca oricând puterile şi unelteşte împotriva noastră ca nu cumva să ieşim de sub stăpânirea lui şi să ne apropiem de Dumnezeu.
Iată numai câteva din cursele pe care el le întinde creştinului dornic de pocăinţă:
1.      În primul rând ne trimite gândul necredinţei, spunându-ne în chip ascuns că Taina Spovedaniei este o invenţie şi că nu e nevoie să apelăm la ea pentru că nu are efect. Aşa îi amăgeşte pe mulţi dintre fraţii noştri, iar aceştia ajung să moară fără să-şi fi îndreptat sufletul.
2.      Apoi ne şopteşte în minte că nu e nevoie să ne spovedim acum, să mai amânăm până ne simţim în stare sau până ne mai pregătim. Dar toată amânarea aceasta nu e altceva decât un prilej de a ne depărta de intenţia bună de a ne mărturisi. Căzuţi în ispita amânării Spovedaniei cu greu ne mai venim în fire să mergem să primim iertare pentru că sufletul aflat departe de Dumnezeu rămâne în nesimţire şi nu mai recunoaşte starea de păcat.
3.      Primul pas spre Spovedanie îl constituie conştientizarea stării de păcătoşenie, dar necuratul diavol are grijă să ne distragă atenţia şi de la aceasta, făcându-ne să credem că păcatele noastre sunt prea mici în comparaţie cu ale altora. Noi nu avem păcate grave, n-am omorât pe nimeni, nu avem ce spovedi. Are grijă necuratul să ne dea şi exemple potrivite, ne împinge în păcatul judecării aproapelui şi ne determină să ne comparăm cu semenii noştri care sunt deprate de credinţa în Dumnezeu. Tu creştine, dacă vrei să ajungi la vârsta duhovnicească a cuiva de pe lumea asta compară-te cu sfinţii şi vei vedea că gândurile diavoleşti sunt false. Tinde spre înălţimea duhovnicească a sfinţilor şi urcă pe calea pocăinţei mărturisindu-ţi păcatele!
4.      Înainte de a merge efectiv la duhovnic pentru a ne mărturisi, diavolul îşi continuă munca. Ba ne caută de treabă să nu mai avem timp de rugăciunile de dinainte de spovedanie, ba face să fim ocupaţi cu altceva încât să nu mai ajungem la biserică sau se întâmplă să mergem şi să nu găsim în ziua aceea pe duhovnicul nostru. Nu dezarma creştine, sunt ispite mărunte! Împărţia lui Dumnezeu se ia prin multă trudă!
5.      Nici în timpul spovedaniei nu suntem lipsiţi de încercări. Se întâmplă să uităm din păcate şi să plecăm de la doctor fără a spune tot ce ne doare. Ar trebui să fim cu mare băgare de seamă şi să ieşim de sub epitrahilul preotului curaţi de toată întinăciunea, pentru că e posibil ca spovedia tocmai încheiată să fie ultima dinaintea judecăţii. Spun Sfinţii Părinţi că nu suntem siguri că ne vom mai învrednici de marele dar al unei alte spovedanii. Ca un sfat practic, duhovnicii recomandă să scriem păcatele pe o hârtie, iar după ce ne spovedim să o ardem ca să nu râdă alţii de păcatele noastre.
6.      Altădată se întâmplă să ne fie ruşine cu păcatele făcute şi să nu avem curajul să le mărturisim. Ruşinea asta este de la diavolul ca să nu primim iertare. Mai bine ar fi să avem altă ruşine: cea de a face păcatul. Să ne fie ruşine înaite să facem ceva rău, aceasta e ruşinea    de la Dumnezeu.
7.      Societatea contemporană, aflată în plin proces de secularizare, vine cu altă „modă”. Se aude tot mai des îndemnul: „Mergi la psiholog!” Acesta este sfatul pe care mulți dintre noi îl dau celor apropiați aflați în perioade de grea încercare. Greşeala nu constă în faptul că recomandăm apelarea la sfaturile unui psiholog, pentru că şi acesta e lăsat de Dumnezeu, ci în faptul că se lasă pe plan secund dorinţa de a căuta vindecare la Dumnezeu. La fel ca în cazul altor boli, Biserica ne învaţă ca întâi să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu și apoi la cel al oamenilor. De aceea, în cazul depresiilor, de folos este să alergăm întâi la duhovnic, pentru că, în afară de starea de liniște, duhovnicul are puterea de a conferi o stare superioară şi mântuitoare, adică starea de iertare a păcatelor. Psihologul, numit de unii învățați, „duhovnicul fără epitrahil”, adică fără harul dezlegării păcatelor, nu poate aduce decât o alinare temporară a depresiei. Ștergerea durerii vine numai prin lucrarea harului lui Dumnezeu.
8.      Mulţi dintre noi nu înţeleg cum de a rânduit Dumnezeu un om care să ne asculte mărturisirea, gândind că e mai bine dacă ne-am retrage undeva şi am vorbi singuri cu Dumnezeu. Uită aceşti fraţi ai noştri că duhovnicul e rânduit de Domnul nostru Iisus Hristos, care a dat Sfinţilor Săi Apostoli şi urmaşilor acestora puterea harică de a lega şi dezlega păcatele. Preotul duhovnic e numai un martor, care odată ce rosteşte rugăciunea de dezlegare avem certitudinea că Dumnezeu cu harul Său S-a milostivit de noi şi ne-a iertat, născându-ne la o viaţă nouă.
9.      Ispitele apar şi asupra duhovnicului. De multe ori se întâmplă să spovedească în grabă, fără a cerceta cu de-amănuntul starea sufletească a creştinului. Graba şi aglomeraţia fac pe plac diavolului, care se bucură văzâdu-ne plecând de la spovedit fără a avea sufletul curăţit în întregime de păcate.
10.  Greşesc mult creştinii care aleargă de la duhovnic la duhovnic, căutând pe cel mai indulgent sau pe cel care aprobă păcatele fără a impune un regim special de pocăinţă. Cel ce fuge de pocăinţă fuge, de fapt, de Împărăţia lui Dumnezeu spre care nu putem înainta fără a pune început bun prin pocăiţă.
11.  Există situaţii când venim la spovedit şi plecăm nevindecaţi sau încărcaţi cu mai multe păcate. Aceasta se întâmplă când ascultăm mărturisirile altora, făcându-i să se jeneze să spună tot ce au pe suflet pentru că suntem noi foarte aproape şi putem auzi.
12.  Alţii ascund cu bună ştiinţă din păcate şi le spun pe cele mai uşoare, să pară nevinovaţi înaintea preotului, sau pentru că le e ruşine. Aceştia ar trebui să ia seama la cuvintele molitvei dinainte de spovedanie: „De vei ascunde de mine vreun păcat, îndoit îl vei avea. Ia seama de vreme ce ai venit la doctor să nu te întorci nevindecat!
13.  Înaintea scaunului de spovedanie ne îndeamnă diavolul să ne dezvinovăţim, spunând că nu noi suntem vinovaţi de ce am făcut, ci cei din jurul nostru. Aşa au făcut în vechime Adam şi Eva şi nu au fost iertaţi de Dumnezeu din cauza neasumării vinei şi a faptului că nu au recunoscut păcatul. Din această cauză, spun Părinţii Bisericii că cei care dau vina pe alţii la spovedanie şi nu vor să-şi recunoască păcatul făcut pleacă de la scaunul de spovedanie fără a primi iertare de la Dumnezeu. Spovedania unui astfel de om nu are efect, ci îi adună mai multe păcate.
14.  Un alt caz care face ca spovedania să nu-şi îndeplinească scopul îl reprezintă micşorarea dimensiunilor reale ale păcatului, sau susţinerea ideeii că nu suntem chiar aşa de vinovaţi. Orice păcat, oricât de neînsemnat ar părea, trebuie socotit de noi ca fiind foarte grav, numai aşa ne putem păzi de a nu avansa în răutate şi pocăindu-ne să scăpăm de el.
15.   Are diavolul altă cale de a face spovedania noastră ineficientă: trimite peste noi duhul inhibării şi al jenei, făcându-ne să spunem şoptit sau neclar păcatul, ori prea repede, astfel ca preotul să nu înţeleagă ce am zis. În astfel de cazuri, Părinţii spun că nu primim iertare, ci numai dacă spunem totul clar şi cu părere de rău.
16.   Dacă am fost tari şi am rezistat acestor ispite, ne vom lovi de altele, căci nici după spovedanie diavolul nu ne lasă în pace, ci mai rău porneşte război asupra noastră. Mai întâi se chinuie să nu păstrăm prea mult timp sufletul curat, trimiţind mult mai multe ispite. Apoi ne atrage atenţia spre alte lucruri lumeşti, încercând să ne facă să uităm de canonul pe care ni l-a dat duhovnicul. Nu în ultimul rând ne insuflă în gând ideea că spovedania făcută este suficientă şi ar trebui să mergem mai rar să ne spovedim. Nu sunt puţine cazurile când ia diavolul chip de om sau intră în semeni de-ai noştri care batjocoresc Sfânta Spovedanie sau ne fac să ne jenăm că noi ne îngrijim de suflet în loc să facem altceva în concordanţă cu obiceiurile vremii.
          Iată prin câte încercări trecem şi cât de greu este să punem început bun mântuirii noastre. Toată viaţa este o luptă şi trebuie trecem peste multe piedici. De aceea, creştine, aleargă cât mai repede la duhovnic şi curăţeşte-ţi sufletul ca să nu-şi facă diavolul cuib în inima ta şi să-ţi împietrească simţirea. Mergi cu sufletul luminat de credinţă şi cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, spune-ţi păcatele cu umilinţă şi odată întors acasă nu te dezlipi de rugăciune ca Dumnezeu să-ţi ajute să învingi toate ispitele.