Colind bizantin

Noua pictură

Panaguda Părintelui Paisie Aghioritul

     

Panaguda sau chilia cu hramul Naşterea Maicii Domnului (Sfâna Maria Mică - Panaguda) este numele chiliei athonita in care a vietuit mult iubitul Parinte Paisie Aghioritul, unul dintre parintii cu viata sfanta ai vremii noastre. Dupa trecerea parintelui la cele vesnice, chilia sa a devenit un mare loc de pelerinaj, mai toti crestinii ce ajung in zona poposind cateva minute in curtea chiliei si in paraclisul amenajat in interiorul acesteia. Inca din vremea vietii sale, curtea chiliei era mult colindata de pelerinii athoniti, insetati de cuvant duhovnicesc si sfatuire inteleapta.

       Chilia Panagouda se afla in Sfantul Munte Athos, la mica distanta de Manastirea Cutlumus, in drumul ce porneste spre Manastirea Iviron. Cu putin mai inainte de a ajunge la chilia Parintelui Paisie Aghioritul, cararea coteste spre dreapta, unde se afla Chilia Parintelui Gavriil, un parinte aflat inca in viata, mult iubit de pelerinii ce ajung in zona.Initial, pe acest loc s-a aflat un schit abandonat. Cand parintele a ajuns aici, el a avut foarte mult de muncit, spre a lumina locul si a-l aduce in buna stare de functionare. Intarit de Domnul si aprins de rugaciune si dorinta de viata pustniceasca, parintele si-a amenajat in chilie si in jurul acesteia un colt de rai, izvorator de mare odihna sufleteasca.

 

Schitul Prodromu

Axion

O, Marie Preacurată

Troparul Sfântului Ilie

Duminica a III-a după Rusalii - Grijile vieţii

      Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!

       Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

       De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?        

        Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

       Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

       Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. 

      Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

                                                                                              Matei 6, 22-33

Ocrotitorii României

       Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat pe 20 iunie 1992, ca Duminica a doua dupa Rusalii sa fie numita "Duminica Sfintilor Romani". In anul 1950, Sfantul Sinod a decis inscrierea in randul sfintilor a unor vrednici traitori, marturisitori si aparatori ai dreptei credinte, recunoscand si confirmand cinstirea pe care poporul dreptcredincios o aducea acestor sfinti, de mult timp. In anii 1955-1956 s-a proclamat prin Tomos sinodal canonizarea  acestora. Tinand seama ca poporul a continuat sa cinsteasca si pe alti alesi ai lui Dumnezeu, o comisie sinodala si-a indreptat cercetarile si catre acestia, propunandu-i Sfantului Sinod ca sfinti.

       Ordinea pomenirii sfintilor romani este conforma cu ordinea lunilor anului bisericesc:

Luna septembrie:

7 sept. - Sf. Cuv. Simeon si Amfilohie de la Pangarati; 9 sept. - Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona; Sf. Cuv. Chiriac de la Tazlau; 13 sept. - Sf. Cuv. Ioan de la Prislop; 15 sept. - Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partos, 22 sept. - Sf. Ier. Mc. Teodosie de la M-rea. Brazi, 27 sept. - Sf. Ier. Antim Ivireanul;

Luna octombrie
1 oct. - Sf. Cuv. Iosif si Chiriac de la Bisericani; 21 oct. - Sf. Cuv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclaus, preot Moise Macinic din Sibiel si preot Ioan din Gales;

Luna noiembrie
12 nov. - Sf. Mc. Atanasie Todoran din Tara Nasaudului; 15 nov. - Sf. Cuv. Paisie de la Neamt; 23 nov. - Sf. Cuv. Antonie de la Schitul Iezer-Valcea;

Luna decembrie
3 dec. - Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica; 7 dec. - Sf. Mc. Filoteea de la Arges; 13 dec. - Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei; 18 dec. - Sf. Cuv. Daniil Sihastrul; 22 dec. - Sf. Ierarh Petru Movila, mitropolitul Kievului; 26 dec. - Sf. Cuv. Nicodim cel sfintit de la Tismana;

Luna ianuarie
10 ian. - Sf. Cuv. Antipa de la Calapodesti; 25 ian. - Sf. Ier. Bretanion, episcop de Tomis († 381);

Luna februarie
28 feb. - Sf. Cuv. Casian Dobrogeanul; 29 feb. - Sfantul Cuv. Gherman din Dobrogea;

Luna aprilie
11 aprilie - Sf. Ier. Calinic de la Cernica; 12 apr. - Sf. Sava de la Buzau; 14 apr. - Sf. Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului; 20 apr. - Sf. Teotim, episcop de Tomis; 24 apr. - Sf. Ier. Ilie Iorest; 24 apr. - Sf. Ier. Sava Brancovici; 24 apr. - Sf. Ier. Iosif Marturisitorul din Maramures; 25 apr. - Cv. Vasile de la Poiana Marului;

Luna mai
12 mai - Sf. Mc. Ioan Valahul;

Luna iunie
2 iun. - Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava; 4 iun. - Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasis si Filip; 24 iun. - Sf. Niceta de Remesiana; 30 iun. - Sf. Ier. Ghelasie de la Rameti;

Luna iulie
1 iul. - Sf. Ier. Leontie de la Radauti; 2 iul. - Sf. Voievod Stefan cel Mare (1457-1504); 8 iul. - Sf. Mc. Epictet preotul si Astion monahul; 18 iul. - Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (Silistra de azi, Bulgaria); 21 iul. - Sf. Cuv. Rafael si Partenie de la Agapia Veche;

Luna august
5 aug. - Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamt; 7 aug. - Sf. Cuv. Teodora de la Sihla; 16 aug. - Sf. Mc. Constantin Voda Brancoveanu, alaturi de cei patru fii ai sai, Constantin, Stefan, Radu si Matei, si de Sfetnicul Ianache, la 16 aug. 1714, la Constantinopol; Sf. Cuv. Iosif de la Varatic; 30 aug. - Sf. Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei; Sf. Cuv. Ioan de la Rasca si Secu.

       Au fost pomeniti doar sfintii romani cunoscuti si nici acestia in totalitate. In Duminica Sfintilor Romani vor fi amintiti si cu evlavie cinstiti:

- Sfintii ierarhi, preoti si diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Romane care s-au savarsit muceniceste si au marturisit si au aparat cu jertfelnicie credinta ortodoxa, neamul si tara noastra;

- Sfintii cuviosi si cuvioase care s-au savarsit traind deplin viata calugareasca si care, prin pilda vietii lor si prin rugaciune, au hranit duhovniceste pe toti dreptcredinciosii;

- Sfintii martiri din orice treapta harica sau stare obsteasca si toti aceia care prin patimirile si sangele lor martiric au primit cununa sfinteniei;

- Sfintii romani ucisi de ostile pagane sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum si cei care au cazut in lupta cu acestia sau in amara robie pentru credinta, Biserica si neam;

- care s-au savarsit luptand cu arma cuvantului pentru apararea credintei, a Bisericii Ortodoxe si a binecredinciosilor ei fii. Si toti ceilalti sfinti crestini ortodocsi romani din toate timpurile si de pretutindeni, stiuti si nestiuti, care au sporit in dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugaciunii si a virtutii crestine, pe care Dumnezeu i-a scris in Cartea Vietii.

Mănăstirea Prislop

Mănăstirea Horezu

Mănăstirea Lainici

Crucea şi Învierea

      

        Taina Invierii Domnului este nedespartita de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Inviat din morti este Hristos Cel Rastignit.

        Crucea Mantuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice si smerite, facatoare de viata si datatoare de bucurie. In Sfanta Cruce este ascunsa puterea Invierii, iar lumina Invierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfanta Cruce nu este doar semn al jertfei si al mortii, ci si semn al Invierii si al biruintei.

       Invierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinta iubirii Lui smerite asupra pacatului, iadului si mortii. Invierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza pacatului, la starea de faptura vesnic vie, creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se impartasi vesnic din iubirea divina a Preasfintei Treimi.

       Prin Invierea lui Hristos Cel Rastignit se arata ca iubirea omului fata de Dumnezeu si fata de semeni poate fi mai tare decat ura, violenta si moartea. Taria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arata atat in Crucea Sa, ca smerenie, cat si in Invierea Sa, ca slava. De aceea, Biserica Ortodoxa nu desparte niciodata Crucea de Inviere.

       Invidiat si urat de multi dintre carturarii si fariseii care pierdusera in mare parte capacitatea de a simti prezenta activa a lui Dumnezeu in popor, desconsiderat si umilit de autoritatea conducatoare romana, care pierduse simtul dreptatii, tradat si vandut de un ucenic robit de patima iubirii de arginti, parasit de prietenii prea fricosi, uitat de multi carora le-a facut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte si rastignit pe Cruce, intre doi talhari facatori de rele.

       Pe de o parte, rastignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violenta a iubirii lui Dumnezeu de catre omenirea pacatoasa si instrainata de Dumnezeu. Pe de alta parte, jertfa Sa pe Cruce, indurata in mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arata smerenia Sa, ca rabdare a suferintei si ca statornicie in iubire iertatoare, chiar si fata de dusmanii Sai ("Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac", Luca 23, 34).

       Sfantul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a insotit pe Iisus pana langa Crucea Sa, ne spune ca: "Inainte de sarbatoarea Pastilor, stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa treaca din lumea aceasta la Tatal, iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan 13, 1). Iar Sfantul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru ca L-a intalnit pe Hristos Cel Inviat din morti, intr-o lumina coplesitoare pe drumul Damascului, a inteles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, in lumina Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel scria crestinilor din Corint astfel:

       "Cuvantul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim este puterea  lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18). In alta parte, acelasi Sfant Apostol al neamurilor arata ca, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care raspandesc in lume ura fata de Dumnezeu si fata de oameni: "Dezbracand (de putere) incepatoriile si stapaniile, le-a dat de ocara in vazul tuturor,biruind asupra lor prin Cruce" (Coloseni 2, 15).

       Pentru a ramane ascultator si iubitor fata de Dumnezeu-Tatal pana la moarte, Hristos-Domnul a indurat de bunavoie multe rele venite din partea oamenilor pacatosi si a demonilor vicleni, care Il asaltau in pustie cu ispitele poftelor egoiste - adica ispitele lacomiei materiale, ale puterii de stapanire si ale slavei desarte (cf. Matei 4, 1-11) –, iar in Saptamana Sfintelor Patimiri, cu ispitele sau incercarile durerii sufletesti si trupesti pricinuite de invidia carturarilor si a fariseilor, de tradarea lui Iuda, de lepadarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au parasit, de aroganta si viclenia lui Irod, de duplicitatea si lasitatea lui Pilat, de batjocura soldatilor, de ignoranta si ratacirea multimilor invrajbite, de ironia talharului nepocait, de scuipari, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie in palme si picioare, de rastignirea pe lemnul Crucii, de adaparea cu otet, de strapungere cu lancea in coasta. De ce a indurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul, in cuvintele urmatoare: "Acesta a fost... scopul Domnului, ca, pe de o parte, sa asculte de Tatal pana la moarte, ca om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta parte, sa biruiasca pe diavolpatimind de la el prin carturarii si fariseii pusi la lucru de el" (Vezi Sfantul Maxim Marturisitorul,Cuvant ascetic, in Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008, p. 35). Prin ascultare de Dumnezeu pana la moarte, Hristos a ridicat din morti pe Adam cel neascultator, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios si razvratitor.

       Pentru a ne invata ca puterea Invierii era ascunsa in Cruce, adica in iubirea Lui smerita si indelung-rabdatoare, Hristos-Domnul Cel Inviat din morti poarta si dupa slavita Sa Inviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Sau, adica in mainile, in picioarele si in coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 si 27).Hristos poarta stigmatele Crucii in trupul Sau inviat, nu ca sa-Si aduca aminte de cei care L-au rastignit spre a se razbuna pe ei, ci pentru ca ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice si smerite pentru toti oamenii.

        In Biserica Ortodoxa intalnim o multime de simboluri, imagini, gesturi si expresii liturgice ale intelegerii spirituale a legaturii interioare care exista intre Crucea si Invierea lui Hristos.

       Mai intai, in icoana ortodoxa a Rastignirii lui Hristos, chipul Sau nu este crispat, ci pacificat, insemnand pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adica starea in care Iisus rosteste cuvintele:"Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu!" (Luca 23, 46).

       Apoi, icoana Invierii lui Hristos, in forma ei autentica, nu-L prezinta pe Hristos iesind triumfator din mormant, ci prezinta coborarea Sa la iad ca biruinta asupra iadului si a mortii, ca arvuna sau inceput al Invierii de obste (cf. 1 Corinteni 15, 20) si al Judecatii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie,puterea Invierii lui Hristos incepe sa lucreze din insusi momentul mortii lui Hristos pe Cruce si al coborarii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Sau din mormant nu intra in descompunere si nici sufletul Sau nu ramane in iad. Adesea, icoana coborarii la iad ne prezinta slava lui Hristos Cel Inviat ca fiind strabatuta si confirmata de Crucea luminoasa, pentru ca "Hristos S-a pogorat prin Cruce la iad", dupa cum se spune in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

       Cand este marturisita si proclamata Invierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitata, ci unita cu lumanarea de Inviere. Preotul proclama adevarul Invierii, zicand: "Hristos a inviat!" in timp ce inalta Crucea in vazul tuturor, dar nu Crucea singura, ci insotita de o lumanare aprinsa, care este lumina pascala a suferintei transformate in biruinta. Prin Inviere, Crucea devine lumina a iubirii eterne, a vietii mai tari decat moartea.

       In timpul Utreniei Sfintelor Pasti si Utreniei din Duminici cantam sau rostim acest imn:"Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat.Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim (...). Iata, prin Cruce a venit bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui, ca rastignire rabdand pentru noi cu moartea pe moarte a stricat" (Canonul Invierii si Utrenia din Duminici).

       Legatura interioara dintre Cruce si Inviere este o dominanta a intregii spiritualitati ortodoxe liturgice si filocalice, deoarece Ortodoxia este in acelasi timp Biserica pocaintei si a doxologiei, a postului si a bucuriei.

       Intrucat, prin Crucea lui Hristos s-a aratat puterea iubirii mantuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, crestinii, cinstim Sfanta Cruce si ne facem semnul ei cand ne rugam, dimineata, la pranz si seara, cand incepem un lucru si cand il terminam, in vreme de necaz si in vreme de bucurie.

       Legatura dintre Cruce si Inviere, dintre suferinta si speranta, osteneala si bucurie, lupta si biruinta, se vede adesea in iubirea jertfelnica a parintilor buni pentru copiii lor, a parintilor duhovnicesti pentru cei pastoriti de ei, a oamenilor harnici si darnici pentru semenii lor aflati in nevoi, in iubirea jertfelnica a celor care lucreaza si se lupta, permanent, pentru binele familiei si al societatii, al poporului si al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit si a inviat ca sa daruiasca tuturor mantuire si viata vesnica.

POSTIŢI DE FACEBOOK!!!

Cuvânt de învăţătură în Postul Mare

Mănăstirea Râmeţ

 

Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Ridicata în Muntii Trascaului, pe lînga rîul Geoagiului (dacica Germisara) într-un loc numit de mocani „Valea Manastirii”, bisericuta cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puține taine. Se cunoaște cu precizie că al treilea strat de fresce de pe zidurile interioare a fost pictat de Mihu de la Crisul Alb în 1377. Acest element face din lăcaș unul dintre puținele biserici românești de piatră databile, poate, în secolul XIII.

       Mănăstirea și biserica s-au aflat sub protecția lui Matei Corvin, a voievodului Radu Vodă cel Mare, ca si a lui Mihai Viteazu, care a refăcut-o. Mănăstirea e una dintre puținele care au rămas ortodoxe în secolul al XVIII-lea, până la distrugerea ei prin tunurile generalului Bukow. Faptul este consemnat într-un limbaj profetic de unul dintre calugari: „scris-am eu Silvestru monahu cînd au stricat necredinciosii manastirea de la Rîmet si cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sîmbata spre pieirea loru”. După o nouă distrugere, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, (1785), biserica este refacută în 1792. Mănăstirea se redeschide la 1940, iar în 1955 sinodul hotărăște transformarea ei în mănăstire de maici. În 1959, este desființată de comuniști, dar maicile revin în 1962, sub „acoperirea” unei secții de covoare.

      

       Istoria mănăstirii este strâns legată de activitatea Sfântului Ierarh Ghelasie, menţionat de inscripţiile vechii biserici a Rămeţului.

        Sfantul Ierarh Ghelasie s-a nevoit in vea­cul al XIV-lea, mai intai ca sihastru pe valea paraului Ramet din Muntii Apuseni si, apoi, ca egumen al Manastirii Ramet din judetul Alba, avand o viata duhovniceasca imbuna­tatita si invrednicindu-se inca din tinerete cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luand din tinerete jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiti eremiti mestesugul luptei duhovnicesti, Apoi, curatindu-si mintea de cugetele cele rele si invrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborat in obste si a ajuns vestit povatuitor de suflete, intemeind o obste de monahi alesi. In traditia locului se spune despre Cuvio­sul Ghelasie ca avea doisprezece ucenici cu care impreuna se ruga si postea, savarsind sfintele slujbe cu mare osardie si frica de Dumnezeu. In toata saptamana, Cuviosul Ghe­lasie nu primea mancare, indestulandu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea facea priveghere si savarsea Sfanta Liturghie. Nu­mai sambata si Duminica manca impreuna cu calugarii la trapeza manastiri.

        Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare parinte duhovnicesc al sihastrilor din Muntii Ramet, precum si al satenilor din Tara Motilor. In posturi cerceta pe toti sihastrii ce se nevoiau in pesteri de piatra si el insusi se ostenea la rugaciune impre­una cu dansii. Apoi cobora in manastire, unde il asteptau credinciosii si mocanii de prin munti. La fericitul Ghelasie veneau si multi bolnavi, mai ales cei stapaniti de du­huri rele, si cu rugaciunile lui se vindecau, caci avea mare dar de la Dumnezeu. Odata, fiind cu ucenicii la adunat fan in poiana manastirii, numita Hopati si fiind mare arsita, incat toti sufereau de sete, Cu­viosul Ghelasie a cazut la rugaciune si in­data a aflat un izvor cu apa. Acest izvor de apa rece se vede pana in zilele noastre si se cheama Izvorul Cuviosului Ghelasie. Multi sateni iau apa din el pentru sanatate si binecuvantare.

        In anii din urma, s-au descoperit in chip minunat, prin bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, in jurul manastirii, bucati din sfintele sale moaste, prin care se fac nenu­marate minuni in randul credinciosilor ve­niti la manastire pentru rugaciune si in­chinare.

         Ceea ce s-a transmis prin traditia locului, de generatii intregi, s-a adeverit in zilele noastre, cand, in anul 1978, s-a descoperit in biserica manastirii o inscriptie de mare insemnatate pentru Biserica si neamul ro­manesc, mai ales din partile Transilvaniei, si care consemneaza numele Arhiepiscopu­lui Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crisul Alb", precum si anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu nu­mele, este imbunatatitul Ghelasie pe care poporul, in evlavia sa, il cinsteste ca sfant.

        Deci, fara indoiala, Sfantul Ghelasie a fost Arhiepiscop si pastor sufletesc al credincio­silor din    Transilvaniei si din Muntii Apuseni in secolele XIV-XV, retragandu-se la batranete in manastirea de metanie, Ramet.

        Vietuitorii sfintei manastiri ii cinstesc cu veneratie parti din sfintele moaste, sti­ind ca, prin rugaciuni neincetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecarii de boli si suferinte.

 

 

 

 

 

Catedrala ortodoxa din Cluj Napoca

Catedrala Ortodoxă din Cluj a fost ridicată în perioada anilor 1920-1930, imediat după unirea Transilvaniei cu România. Este unul din principalele edificii religioase din municipiul Cluj. Poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului". În anul 1973, odată cu ridicarea scaunului eparhial al Clujului la rangul de arhiepiscopie, lăcașul de cult a devenit catedrală arhiepiscopală. Din anul 2006 edificiul servește drept catedrală a arhiepiscopului Vadului, Feleacului și Clujului, care este totodată și mitropolit al Clujului, Maramureșului și Salajului.

Heruvic la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

 

Istoria lemnului Crucii pe care a fost răstignit Hristos

     

       După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei. În altă variantă a acestui episod, se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea Lui în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisternă, acoperind crucile. După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, ajunsă la Ierusalim în căutarea Locurilor sfinte, a poruncit să se sape în cetate. Aşa s-au descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu. Aceasta este crucea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici.“ (1 Cor, 18-19).
        Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica „Sfânta Cruce“ din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal, pe care împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417. Aşa cum spune şi pelerina creştină Egeria (sec. al IV-lea), în biserica din Ierusalim, sfinţită în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de Sfânta Elena. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 Septembrie, când a fost arătată mulţimii, din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, de către Macarie, episcopul Ierusalimului
        Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem“.
        Istoria Sfintei Cruci, după evenimentul pomenit mai sus, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul, sub condu-cerea lui Cosroe Parviz, şi dusă la Ctesifon. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.
        În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 Septembrie.
        Aceleaşi surse catolice susţin că urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv. Relicva, ascunsă în 1009, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sfântului Mormânt în 1099 de cruciaţi, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului, din sfânta relicvă rămânând doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. În acest al doilea caz, fragmentul din Sfânta Cruce, păstrat în capela Pharos a palatului imperial de pe malul Bosforului, şi celelalte relicve ale Patimilor care se aflau aici au fost achiziţionate între 1241 şi 1242 de către regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol. Lemnul Sfintei Cruci a fost depus în Sainte Chapelle, în 1248, de unde a dispărut în timpul Revoluţiei franceze.
        Referitor la dramatica istorie a lemnului Sfintei Cruci, părintele Gheorghe Calciu spunea: „Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi, apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol. Dar, chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul ei reprezentat în multiple forme rămâne ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi mureau fericiţi. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea se recapitulează întreaga Lui viaţă“.
       Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneţia, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum şi în alte biserici şi mănăstiri creştine din lume. Cea mai mare bucată din Sfânta Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamou, din Sfântul Munte Athos. În 1992, această sfântă relicvă a fost adusă pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră. În 2004, cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva, a fost adus la Iaşi, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mitropolit la vremea aceea al Moldovei şi Bucovinei, fragmentul din Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos care se păstrează în Mănăstirea Panaghia Soumela din Veria - Grecia.

 

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 7 martie 2010, semnat de Dumitru Manolache)

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

Documentar subtitrat în limba română
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/11/13/un-documentar-foarte-reusit-video-subtitrat-cantari-audio-si-video-si-mai-multe-articole-despre-viata-si-insemnatatea-invataturii-sfantului-grigorie-palama-arhiepiscopul-tesalonicului-14-nov/

Postul Mare - perioada înnoirii duhovniceşti

       În arhitectura anului bisericesc, Postul Mare iese cu totul în evidenţă. Postim nu pentru că dispreţuim hrana, ci pentru că nu îngăduim ca materia să domine, devenind scop în sine. Sunt oameni care, într-o vreme, mărturiseau sincer că nu pot trăi o zi fără să mănânce carne. Înţelegând postul ca pe o jertfă înaintea lui Dumnezeu şi urmând sfatul bun şi echilibrat al duhovnicului, ei au ajuns să nu poată trăi fără post, simţind folosul şi ajutorul lui.

       Postind, mă fac părtaş experienţei ascetice milenare a Bisericii. Aceasta, pe de o parte, îmi dă certitudinea unei căi autentice, probate în timp, iar pe de altă parte mă întăreşte şi mă integrează ritmului duhovnicesc al unei comunităţi, având în centru taina slujirii şi a participării la viaţa în Hristos. Şi cum întotdeauna comuniunea în Biserică este una sacramentală, ne hrănim din izvorul bogat şi limpede al Tainelor Bisericii: Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Maslu, Spovedania şi Euharistia. Toate sunt presărate de-a lungul acestui urcuş, ca repere şi sprijin, spre atingerea fără de preget a ţintei finale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.“ (Filipeni 3, 14)

       Înainte de Cina cea de Taină, Hristos a spălat picioarele ucenicilor, învăţându-i smerenia. La fiecare spovedanie, Hristos face acelaşi lucru cu noi; vrând să fim luminoşi, cu sufletul primenit şi despovărat, ne pregăteşte pentru comuniunea cu El la cina euharistică. Ne atenţionează însă, ca odinioară pe Petru: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.“ (Ioan 13, 8)

        Ne sperie restricţiile postului, partea de „nu“ în acest răstimp al anului. Ar trebui pornit însă de la valenţele pozitive, de la câştigul sufletesc şi trupesc pe care îl putem avea prin post. În esenţă, postul ţinteşte „un fel de a fi al bunătăţii“ (Părintele Dumitru Stăniloae). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm vreodată că toate formele ascezei sunt mijloace, şi nu scop în sine. „Zis-a Avva Antonie: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu asceza, dar pentru că nu au avut discernământ, s-au îndepărtat de Dumnezeu.“ Ni s-a păstrat prin Sfântul Ioan Cassian şi acest cuvânt minunat de la Avva Moise: „Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere nu sunt desăvârşirea însăşi, ci uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a pururi este la Dumnezeu.“

       În viaţa fiecăruia dintre noi sunt perioade de mai mare concentrare, chiar de sacrificiu, pentru un lucru cu adevărat important. Privite superficial, aceste răstimpuri par mult prea greu de purtat, o povară prea mare, chiar inutilă. Ele însă reprezintă o pregătire esenţială a omului, aşa, într-un urcuş real, pentru atingerea unui pisc mereu mai înalt al „devenirii întru fiinţă“. Orice sportiv urmează acest drum călăuzit de un antrenor priceput. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, duhovnicul ne însoţeşte cu rugăciunea şi povaţa lui.

       Biserica învaţă, călăuzeşte şi adună, în vreme ce duhul lumii dezbină, judecă şi fuge de asumare. De aici şi lipsa de dragoste. Biserica Ortodoxă nu condamnă şi nu osândeşte pe nimeni; cei încremeniţi în atari prejudecăţi stau rău cu geografia şi istoria... Se cultivă în vremea noastră o mentalitate a suficienţei, a mândriei afişate cu pretenţii de virtute, a gândului că eşti cel mai bun sau că alţii trebuie să te vadă astfel. Pentru înţelegerea obişnuită, astăzi, asumând smerenia, nu poţi să fii împlinit în plan profesional sau familial. Ea e percepută ca o deficienţă.

       Auzim deseori în perioada postului despre înfrânare şi, pe bună dreptate, ne întrebăm: ce este acest frâu fără de care ne rătăcim şi pierdem calea? Harul lui Dumnezeu este acest frâu, ca o lumină pătrunzătoare, cu ajutorul căreia omul se cunoaşte şi poate să se schimbe. Merită spus că doar în creştinism regăsim experienţa spirituală a pocăinţei, ca locul cel mai sigur în care Dumnezeu Se descoperă omului, iar acesta se cunoaşte profund şi se înnoieşte. Fără această descoperire, omul va percepe greşeala sau păcatul doar ca pe încălcări ale unor norme şi legi. Nu se atinge încă nivelul conştiinţei şi nu se va simţi nici o zdrobire lăuntrică. Acestea sunt abia rodul întâlnirii revelatorii cu Dumnezeu.
       Pocăinţa nu este doar o „reîncărcare“ psihologică, o „reglare“ a sentimentelor de vinovăţie acumulate în timp. Să fie un sentiment? Nu, e ceva mult mai profund, mai cuprinzător. E mai degrabă o simţire transfigurată de puterea Duhului Sfânt. „Fericit este omul care-şi cunoaşte neputinţa. […] Cel care-şi cunoaşte păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii cu rugăciunea sa. […] Cel care s-a cunoscut pe sine cu adevărat este mai mare decât cel cărui i s-a dat să vadă îngeri.“ (Sfântul Isaac Sirul) Cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa omului, că până şi din păcat face prilej de ridicare, de întoarcere şi de mântuire! Păcatul devine astfel un „element de relaţie şi de comuniune“ (Christos Yannaras).

       An de an poate ne încearcă acest gând: asumăm pocăinţa, ca cercetare a vieţii, şi efortul ascetic doar înainte de Paşti, în perioada Postului Mare? În rest, ce se întâmplă? Ne încredem în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.“

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Pr. asist. drd. Georgian Păunoiu)

Deasa împărtăşire cu Preacuratele Taine

      Cu adevărat avea dreptate poporul lui Israil din vechime să se laude că s’a învrednicit să se hrănească cu mana cea dulce, pe care o ploua cerul cu preaslăvită minune. Si avea dreptate să se mândrească că s’a adăpat cu acea apă ca nectarul, pe care mai presus de fire o izvora piatra cea vârtoasă. Dar cu mult mai multă dreptate trebue să se laude binecredinciosul popor al Harului celui nou, Pentru că s’a învrednicit să aibă ca hrană Preacuratul Trup al Dumnezeu-Omului Iisus. Si cu mult mai multă dreptate se poate mândri, având băutură, Sângele cel de viaţă făcător şi Preasfânt al lui Dumnezeu. Si ce era acea mană faţă de Preasfântul Trup? Si ce era acea apă faţă de izvorîtorul de viaţă Sângele acesta? Acelea erau umbră, acestea sunt adevărul; acelea erau chip întunecos, acestea sunt însăşi lucrul; acelea icoane întunecoase, acestea prototipurile celor închipuite. In scurt, cei ce au mâncat şi au băut din acelea mai pe urmă au murit; dar din acestea cine mănâncă şi bea cu vrednicie, se face nestricăcios, se îndumnezeeşte, nu moare ci trăeşte în veac. “Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit; dar de va mânca cineva din Pâinea aceasta valtrăi în veci” (Ioan 6,49).

       Acesta este adevărul. Nici o asemănare nu este între cele vechi şi aceste noi. Deosebirea este aşa de mare, că nici nu se poate spune prin cuvânt. Dar între prototipuri şi închipuirile lor este deplină asemănare. Deci, după cum atunci Dumnezeu a dat Israiltenilor mana ca să o mănânce adeseori şi apa ca să o bea de asemenea, tot aşa şi acum a dat creştinilor Trupul şi Sângele Său, ca să se împărtăşească cu ele adeseori. Cu toate acestea, eu văd că acelea, aşa de mici, erau mult folosite de evrei, pe când acestea, aşa de mari, la creştini au puţină întrebuinţare. după ce s-au îzbăvit din robia Egiptului, evreii au început să mănânce mana şi să bea apa şi le-au folosit atât de des, în tot timpul celor patruzeci de ani, cât au petrecut în pustie, încât aproape nici o zi nu a trecut ca să nu le folosească, până când au intrat în hotarele Ierusalimului. Pe când creştinii din vremea noastră, dimpotrivă, după ce s-au izbăvit de amara robie a Egiptului, adică a păcatului şi a gânditorului Faraon, a diavolului, şi au trecut prin marea cea duhovnicească a Sfântului Botez, foarte puţin se folosesc de Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului.

       Astfel, unul stăpânit de un rău obiceiu, altul de lenevire, unul făţărnicind o mincinoasă evlavie, unul găsind o pricină, altul alta, afară de puţini, aproape toţi se împărtăşesc cu Sfintele Taine numai de două sau de trei ori pe an, deşi nu sunt opriţi nici de Dumnezeu, deoarece El îi cheamă, nici de părintele lor duhovnicesc, neavând păcate care să-i oprească. Mare păcat!

       Căci dacă pun alături darurile care au fost date evreilor: mana şi apa, cu darurile pe care Trupul şi Sângele Domnului le dau creştinilor, le găsesc aşa de slabe, cum este umbra faţă de lucru; şi dacă voi asemăna deasa întrebuinţare a acelora, pe care o practicau evreii, cu puţina întrebuinţare a acestora de cătră creştini, o găsesc aşa de vie, cum sunt lucrurile faţă de umbră. Dar creştinii din vechime nu făceau aşa. Aceia foloseau Sfintele Taine tot aşa de des, cum foloseau evreii Mana. Fiindcă după ce se botezau, se împărtăşeau cu multă râvnă şi des, uneori de trei şi de patru ori pe săptămână, cum zice Marele Vasile, alteori în fiecare zi, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, şi toţi împreună, în tot timpul cât se aflau în nemernica pustie a acestei vieţi. Numai atunci conteneau când intrau în hotarele Ierusalimului, când, adică, după moarte, intrau în patria cea de obşte a cerescului Ierusalim, ca să se împărtăşească cu Pâinea pământului aceluia, fără mijlocire şi desăvârşit.

       Noi creştinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulţumitori, care din pricina lăcomiei lor lăsau mana cea cerească şi doreau cărnurile şi celelalte mâncări ale Egiptului, Pentru că şi noi alegând mai mult dulceţile lumii şi plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca şi cereasca hrană a Sfintei împărtăşiri. Din pricina acestei nesocotinţe, lipseşte sfinţenia dela noi, s’a împuţinat virtutea, a crescut răutatea. De aceea s’a mâniat Dumnezeu şi ne pedepseşte cu feluri de nenorociri, precum: cutremure, boli, moarte şi cu alte mii de rele, aşa cum şi atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotinţa ce o arătase faţă de mană, cu moarte, cu ciumă şi cu alte plăgi.

       De aceea, un iubitor de Hristos creştin, văzând această multă lenevire sau mai bine zis, nesocotire, pe care creştinii de acum o au faţă de Sfintele Taine şi deci şi folosul cel mare de care se păgubesc, cu râvnă din inimă şi cu creştinească dragoste, s’a nevoit cu multă osteneală şi a alcătuit această cărticică. Pe care, cu cheltuiala unor iubitori de credinţă creştini, o dă acum la lumina tiparului pentru prima dată, străduindu-se să reînoiască binecuvântatul obiceiu al vechilor creştini şi dovedind cu mărturiile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor şi ale Părinţilor cum că este de trebuinţă şi de suflet mântuitor, ca tot creştinul dreptcredincios să se împărtăşească adesea, dacă nu are piedici. Primiţi-o deci cu bucurie, o iubitorilor de bună credinţă cititori şi hrănindu-vă mereu din cetirea ei, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei împărtăşanii să vă întăriţi în lupta impotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi ne-stricăcioşi prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase. In scurt, ca şi aici, cu ajutorul făcătoarelor de viaţă Taine, să aveţi o viaţă paşnică, cu bucurie, împreunată cu toate bunătăţile, iar dincolo să vă învredniciţi de dumnezeiasca şi nesfârşita viaţă a veacului ce va să fie. Aceste bunătăţi dobândindu-le, nu slăbiţi a ruga pe Domnul cel iubitor de oameni pentru mântuirea şi iertarea păcatelor mele, a ostenitorului şi a celor ce au cheltuit cu tipărirea.

Sursa:http://acvila30.ro

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cunoscută și sub denumirea Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, este un așezământ monahal de călugări. Inițial, a avut o biserică de lemn având dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 1696 - 1707 s-a construit o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de zugravii Ionașcu și Pană. Mănăstirea a fost dărâmată cu tunul de generalul habsburgic Preiss în 1785, în timpul răzmerițelor religioase din Ardeal.

Mitropolitul Nicolae Bălan a început restaurarea bisericii în anul 1926, iar sfințirea a fost făcută în 1946, în timpul lui Mihai I, Regele Românilor, al cărui portret îl putem vedea pictat în interiorul bisericii, Regele Mihai I, fiind un al doilea ctitor al mănăstirii.

În primii ani ai comunismului din România, portretul regelui fusese acoperit cu un strat de var, devenind invizibil, întrucât se dorea ștergerea oricăror referiri la monarhia română silită să se exileze în Lumea Liberă.

BUCURIA SFINŢIRII TIMPULUI

    Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba trecerii dintre ani (2012-2013):

       Slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită la trecerea din Anul Domnului sau Anul mântuirii 2012, în Anul Domnului sau Anul mântuirii 2013, ne arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel prin Care s-a făcut lumea (cf. Ioan 1,3) și veacurile (cf. Evrei 1,2), încât El este numit și Împăratul veacurilor.
       Locul cel mai potrivit pentru petrecerea anului vechi şi întâmpinarea anului nou este Biserica lui Hristos, ea fiind mediul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum s-au întâlnit ele mai întâi în Persoana Cuvântului întrupat sau a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om viețuitor în timp, pentru a dărui oamenilor mântuirea și viața veșnică din Împărăția Cerurilor.

       În Biserică, timpul sfințit prin rugăciune și fapte bune ca întâlnire a omului cu Dumnezeu oferă credincioşilor posibilitatea mântuirii și a participării lor la viaţa veşnică. Pentru Biserică, timpul vieţii prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

       Prin urmare, în Ortodoxie, fiecare an este „anul mântuirii”, fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă este timp favorabil pentru mântuire. De aceea, Biserica ne îndeamnă să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate şi gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al ridicării, timp al sfințirii vieții, timp al înmulțirii darurilor primite de la Dumnezeu, timp al pregătirii pentru a dobândi viața veșnică.

       1. Întrucât iconomia sau planul dumnezeiesc al mântuirii oamenilor se desfășoară în timp, timpul Bisericii este o continuă actualizare sau înnoire în Duhul Sfânt a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus nostru Hristos. Desigur, evenimentele unice și irepetabile ale Întrupării, Naşterii, Răstignirii și Învierii Domnului Iisus Hristos au avut loc în momente precise ale istoriei mântuirii, „în vremea aceea”. Însă, întrucât „Iisus Hristos, ieri azi și în veci, este același” (Evrei 13,8), El Se face prezent și oferă timp de mântuire tuturor generaţiilor până la sfârșitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20). El are puterea de a deschide timpul liturgic şi de a Se pune înăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conţinut al tuturor evenimentelor şi al Sfintelor Taine creştine (Cf. Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1959, p. 208).

      2. Întâlnirea credincioşilor cu „vremea aceea” şi regăsirea tuturor în aceeaşi comuniune cu momentele sfinte ale istoriei mântuirii şi cu sfinţii din toate timpurile nu sunt o simplă încercare de transpunere pe cale de rememorare, ci sunt o trăire aievea, în prezent, prin harul divin, a evenimentelor săvârşite de Hristos Domnul în trecut. Astfel, în Biserică, se oferă posibilitatea transcenderii timpului fizic, „devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice… Nu este vorba deloc de repetiţie umană, ci prin contemporaneitate liturgică noi comunicăm dincolo de timp cu ceea ce rămâne o dată pentru totdeauna” (Paul Evdokimov, op.cit. p. 241 şi 242).

       În acest sens, pentru Ortodoxie, în fiecare an, „Hristos Se naşte”, nu doar: „S-a născut”! De aceea, credincioşii trăiesc duhovnicește sărbătoarea ca pe un fapt prezent al întâlnirii lor cu Hristos Cel veșnic viu.

       De asemenea, în rugăciunile de la împărtăşirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, noi Îi cerem zicând: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…” .

       Iar în cadrul unei zile liturgice este evocată simbolic şi reînnoită spiritual întreaga istorie a mântuirii, și anume prin rânduiala celor Şapte Laude, așa cum se săvârşeşte ea în mânăstiri şi catedrale chiriarhale (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia plus Ceasul 1 şi Ceasurile 3,6,9). Prin urmare, cele Șapte Laude ne amintesc în fiecare zi de istoria mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (crearea lumii şi a omului), până la sfârșitul lumii prezente, când Hristos, Mirele Bisericii, va veni întru slavă să judece vii și morții (cf. Matei 25, 31-46) și să dăruiască oamenilor viața veșnică, într-un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsă cap.3).

       Numărul şapte al Laudelor ne aduce aminte de cele șapte zile (etape) ale creaţiei, de cele şapte zile ale săptămânii și de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt Care sfințește spațiul și timpul.

       Timpul se sfințește prin rugăciune ca legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt. În această privinţă, este semnificativ faptul că Biserica Ortodoxă are în cultul ei cartea numită „Ceaslovul”, potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu timpul duhovnicesc al credinciosului. În plus, Calendarul cu fiecare zi sfinţită de pomenirea sfinţilor din calendar, cu fiecare lună, cu fiecare sărbătoare, este fereastra sau ecranul prin care privim duhovnicește timpul, ca timp sfinţit sau timp orientat spre viața veșnică.

       Însă timpul mântuirii se prezintă sub mai multe aspecte. El este timpul pocăinţei, timpul despătimirii, timpul rodirii şi al sfințirii omului prin legătura sa permanentă cu Dumnezeu Cel sfânt și veșnic, încheindu-se cu acel „sfârşit creştinesc” sau timpul trecerii la viaţa veşnică din Împărăția Cerurilor. Acolo vor străluci, etern, ostenelile duhovnicești ale vieţii pământești şi se va arăta deplin lumina lor harică primită de la Dumnezeu.

       Valoarea unică a timpului pocăinţei, ca dar pentru dobândirea mântuirii, nu poate fi exprimată deplin în cuvinte, deoarece acest timp cuprinde însăși taina iubirii milostive și mântuitoare a lui Dumnezeu. Elocvent în această privinţă este cazul tâlharului de pe cruce, care s-a mântuit în ultima clipă a vieţii sale (cf. Luca 23, 43) sau pilda ultimilor lucrători din vie care au fost răsplătiţi ca și primii lucrători, deşi au venit în al unsprezecelea ceas (cf. Matei 20, 1 - 16).

       La fiecare Sfântă Liturghie noi cerem lui Dumnezeu: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi", sau cerem să ne dăruiască „sfârşit creştinesc vieţii noastre”, cu nădejdea folosirii timpului rămas al vieţii noastre, ca timp al mântuirii.

       În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii (Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1997, p.190 - rezumat - ).

       Deci, timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării. Poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naştere ca: sănătate, inteligenţă, frumuseţe ș.a. De asemenea, darurile primite la Botez ca daruri ale Duhului Sfânt pot fi înmulţite sau pot fi risipite. Totul depinde de noi, de credința, voința și lucrarea noastră, dacă sfinţim timpul prin rugăciune, pocăință și fapte bune sau profanăm și pierdem timpul vieții noastre prin nepăsare, lenevire și amânare.

      Să ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului și tuturor sfinților să ne ajute să dobândim bucuria sfinţirii timpului vieții noastre pământești, ca timp al mântuirii și al pregustării vieții veșnice din Împărăția Cerurilor.

       Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care vă rugați, la trecerea dintre ani și în tot anul, sănătate şi mântuire, pace și bucurie, să binecuvânteze familiile și activităţile dumneavoastră și să vă împlinească toate dorinţele de bine, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinților.

       Întru mulţi şi fericiţi ani, cu spor în credință și în fapte bune!

                               † DANIEL

              Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: http://www.basilica.ro/stiri/bbucuria-sfinirii-timpuluib_2499.html