duminică, 20 decembrie 2009

GÂNDURI DE CRĂCIUN

     Fiecare dintre marile sărbători ale sfintei noastre Biserici cere credincioşilor o pregătire prealabilă, ce constă în curăţirea sufletului prin „baia spirituală“ a Mărturisirii înaintea duhovnicului, prin împăcarea cu toţi cei din jur, prin domolirea pornirilor neraţionale ale trupului, prin redescoperirea cuvântului Sfintei Evanghelii, care se va citi la Sfânta Liturghie, pentru ca totul să culmineze cu primirea Sfintei Împărtăşanii, unirea noastră tainică cu Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. Această pregătire duhovnicească, ce echivalează cu o înaintare spre Cel curat şi sfânt, trebuie să fie şi un progres în cunoaşterea şi împlinirea voii Lui, o ridicare efectivă din orice robie a simţurilor sau a gândurilor necurate, o recâştigare a libertăţii spirituale, irosite din neluare-aminte, din lene, uitare sau preamulta împrăştiere în grijile acestei lumi. A te apropia de timpul sfânt al sărbătorii fără pregătirea „hainei de nuntă“, fără a-L cunoaşte pe Cel ce te-a poftit la masa Lui, pe Cel ce se pregăteşte să te slujească, să te hrănească şi să te vindece, înseamnă a rămâne în întunericul necunoştinţei, al indiferenţei şi al rătăcirilor de tot felul, refuzând cu bună ştiinţă darul luminos de sfinţenie pe care îl ascunde în sine sărbătoarea.
Naşterea Domnului sau Crăciunul ne cere inimă de copil, minte de înţelept şi suflet feciorelnic pentru a-i putea descifra taina, a-i pătrunde înţelesul şi a-i câştiga folosul cel duhovnicesc, aidoma păstorilor, magilor şi Preasfintei Fecioare Maria, singurii învredniciţi de Cerescul Părinte de a-L cunoaşte pe Pruncul născut în Betleem. O, adânc de taină, de iubire şi de înţelepciune divină! Dumnezeu Se descoperă pe măsura dorinţei, a curăţiei şi a vredniciei celor ce-L aşteptau, alegând simplitatea inimii în locul palatelor aurite, nevinovăţia minţii în locul înţelepciunii deşarte, delicateţea şi sensibilitatea unor suflete evlavioase în locul puterii arogante, viclene şi necruţătoare.
     Oamenii uitaseră de jertfă, de mila de aproapele, de treptele sfinţeniei
Într-o lume înfometată spiritual, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu alege Casa Pâinii (Betleemul) spre a Se naşte, vestind tainic tuturor neamurilor că El va sătura pe toţi câţi vor veni lângă El cu pâinea Trupului Său; pe cei însetaţi duhovniceşte nu-i va mai lăsa să se adape la izvoare otrăvite, ci le va dărui „băutura cea nouă“ a sângelui Său Dumnezeiesc, spre a nu mai înseta niciodată; pe cei goi spiritual sau „dezbrăcaţi“ de orice sens, El îi va îmbrăca în harul Părintesc, ţesându-le hlamida împărătească a Duhului Sfânt.
Dar cine este Acesta şi cu ce fel de putere face El toate acestea? Se întrebau atunci necredincioşii iudei şi se întreabă şi astăzi cei ce nu vor să-L cunoască şi nici să-L înţeleagă. Dacă i-ar fi ascultat pe prooroci, cei de atunci, sau pe preoţii Bisericii, cei de astăzi, ei ar fi putut cunoaşte taina Întrupării sau a Înomenirii Atotţiitorului Cuvânt al Tatălui Ceresc, Cel ce părăseşte tronul slavei veşnice, micşorându-Se din pricina iubirii Sale de oameni milostive, spre a ne face pe noi părtaşi acelei slave preaalese. Nu despărţindu-Se de Tatăl şi nici uitând de Duhul Sfânt Se coboară El pe pământ, ci aducând cu Sine, la râul Iordanului sau pe Taborul epifaniei Lui, Treimea cea deofiinţă şi în veci nedespărţită. Vine în pământul făgăduinţei Sale să-şi caute o Mamă, El cel născut din Tatăl cel fără de-nceput, după al cărei chip să ne nască şi nouă o Mamă, Biserica Lui şi a Preasfintei Treimi, ce va naşte fără-ncetare, până la sfârşitul veacurilor, pe fiii lui Dumnezeu după har şi fraţi ai Lui mai mici.
     Puterea este a Lui, ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar este şi dată Lui de Tatăl, drept răsplătire pentru desăvârşita ascultare de a Se întrupa, de-a pătimi şi de a învia. Dar nu numai puterea i-a dat-o Tatăl, ci şi judecata Lui toată, căci era după dreptate ca El, prin Care toate s-au făcut, să fie refăcute, judecate şi îndreptate. Pentru aceasta Se şi face El Păstor oilor celor cuvântătoare, care pot recunoaşte glasul Lui, fiindcă sunt ale Lui, El le-a gândit, El le-a dorit şi El le-a plăsmuit din nefiinţă. Dar Se face şi Miel, căci oamenii uitaseră de jertfă, de mila de aproapele, de treptele sfinţeniei, având iarăşi nevoie de-un Model, izvorâtor de puterea iertării, a renunţării şi a împăcării. Un Miel fără prihană, o jertfă-atotcurată, o cruce pe Golgota şi un mormânt întunecat, dar şi-o lume înnoită; aceasta este El, pe acestea le primeşte şi-aceasta o câştigă, cu scump sângele Său.
         Cu inimi pregătite, cu mintea curăţită 
     Ieslea din Betleem ne-aduce aminte de acestea toate, căci ea e şi mormânt şi loc de înviere; Pruncul e-ncoronat dintru-nceput, atât ca Împărat, cât şi ca Răstignit. Cele două planuri se însoţesc neîncetat, pentru ca şi în viaţa noastră să fim mereu ca pruncii de curaţi, dar şi gătiţi ca mieii de tăiere. El, Iisus Hristos, Stăpânul ce slujeşte, Se face om şi Dumnezeu rămâne, ca să ne înveţe ce este libertatea Lui: este slujire plină de-ascultare, de nevoinţă şi de îndurare. El ne vrea liberi şi stăpâni cu duhul pentru că în a Sa Împărăţie nu este loc decât pentru cei drepţi şi sfinţi, pentru cei liberaţi de patimi şi urgie şi ancoraţi în El pentru vecie!
Corul de îngeri care a însoţit venirea Lui ni L-a vestit ca Împărat al păcii şi ca Părinte al veacului ce va să vie; dar cum nici veacul nu-i al nostru, ci al Lui, aşa şi pacea pe care o aduce lumii, nu e din ea, ci e din cer adusă. După cum stăpânirea Lui nu înrobeşte, ci mai vârtos eliberează omul, nici pacea Lui nu e de suprafaţă, ci este restauratoare de fiinţă: în firea lui omul e bun de la zidire, iar ce e rău se-adaugă în timp şi îl corupe. De aceea, Domnul va trebui să şteargă mai întâi întinăciunea veche ce acoperise întru adâncuri chipul Său divin, iar mai apoi să ungă cu Mirul Său rănile cele de moarte aducătoare. Şi astfel îl împacă în mod real şi sigur pe om cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu al său semen, avertizându-l ca şi pe Adam: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău!“. Pacea Lui dăruită nouă prin Duhul Sfânt e însăşi darul vieţii, căci a-L cunoaşte şi-a-L iubi pe Dumnezeu şi lângă El pe tot cel de aproape, e conţinut al vieţii spirituale, e bucurie de-nceput de drum spre veşnicia Celui ce-n lume a venit acum.
     Astfel Taina Naşterii preasfinte uneşte iarăşi cerul cu pământul, pe omul regăsit cu-al său Părinte, pe îngeri şi pe oameni întreolaltă, ca-n prima zi din raiul cel dintâi. Dar până la câştigarea celui de-al doilea rai, de Dumnezeul-Om, Iisus Hristos, Pruncul preasfânt va creşte, întărindu-Se cu duhul şi îndumnezeindu-şi tainic firea Lui umană, în ascultare de părinţi şi aşteptându-Şi ceasul, voinţa Tatălui s-o împlinească, cu har preasfânt pe toţi să-i înavuţească!
     La ceas de seară sfântă să stăm în aşteptare, cu inimi pregătite, cu mintea curăţită, la fel ca şi păstorii, ca oile smerite, căci vine El, Păstorul, să ne adune-n staul, Biserica Lui sfântă, curata Lui Mireasă. Lui să-I urmăm cu toţii, la Tatăl să ne ducă, prinos de ascultare, gătiţi de-mpărăţie, uniţi cu-al nostru Mire acum şi-n veşnicie! Lui fie slava toată, cu Tatăl şi cu Duhul, spre-a noastră mântuire!


Pr Prof Ştefan Buchiu

HRAM ÎN HAINE DE SĂRBĂTOARE

      În fiecare an, ziua de 6 decembrie reprezintă o mare bucurie pentru comunitatea de credincioşi ai parohiei Bucu.  Anul acesta a venit cu o bucurie în plus datorită înnoirii veşmintelor de pe Sfânta Masă din altar şi de la iconostase, prin grija deosebită a unei fiice a satului, care acum locuieşte pe alte meleaguri ale ţării.
      În afară de materialele cu iz bizantin care împodobesc sfânta noastră biserică, doamna Haretia, cea care le-a dăruit, ne-a lăsat şi câteva gânduri, justificând gestul făcut: "Donez aceste materiale pentru Sfântul Altar al Sfintei Biserici din Bucu, Judeţul Ialomiţa, satul în care m-am născut şi am crescut. În această Biserică m-am botezat şi tot aici, în faţa acestui Sfânt Altar m-am cununat în data de 08.01.1956.  De atunci am plecat din acest sat, pe care nu l-am uitat niciodată, de care îmi amintesc cu mare plăcere, iar, când am posibilitatea, mă întorc cu mare drag, în leagănul copilăriei mele.
      Haretia, fiica cea mare a lui Constantin Lepădătescu şi fiica satului Bucu.
       (21.11.2009 - Intrarea în Biserică a Maicii Domnului)"
      Mulţumim doamnei Haretia pentru darul făcut bisericii noastre şi ne rugăm la Dumnezeu să-i răsplătească dragostea pentru sfântul lăcaş, dăruindu-i  viaţă veşnică în locaşurile preafrumoase ale Împărăţiei Cerurilor.

duminică, 15 noiembrie 2009

Înscrieţi-vă ca membri în comunitatea noastră

Dacă vi se par utile informaţiile de pe blog, înscrieţi-vă la categoria "Persoane interesate" si propuneţi teme pentru discuţii.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri. Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa.
Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive: evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.
In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.
Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).
Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.

Sarbatoarea Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil
Aceasta sarbatoare a fost la origine o simpla aniversare anuala a sfinti¬rii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail, ridicata la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare in cele mai vechi sinaxare ca fiind o sarbatoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu ea a de¬venit o sarbatoare comuna a tuturor Sfintilor Ingeri.
In Mi¬neiele ortodoxe intalnim alte patru zile liturgice consacrate pomenirii Sfintilor Arhangheli sau unor minuni facute prin pu¬terea lor:
- La 6 septembrie, se savarseste pomenirea unei minuni facute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, in Colosse din Frigia;
- La 26 martie, a doua zi dupa praznicul Buneivestiri, praznuim Soborul (Adunarea) mai-marelui voievod Gavriil;
- La 13 iulie, praznuim al doilea Sobor al Ar¬hanghelului Gavriil, care este la origine ziua sfintirii unei bi¬serici vestite a Sfantului Arhanghel Gavriil;
- Serbarea Arhanghelului Gavriil din Adin, in ziua de 11 iunie (fara slujba), cand se comemorea¬za aparitia acestui sfant Arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), un¬de el ar fi invatat pe un calugar sa cante pentru prima oara partea de la inceput a Axionului Sfintei Fecioare : Axion esti, adica : Cuvine-se cu adevarat... ; faptul s-ar fi intamplat prin sec. X, iar serbarea a ramas pana azi limitata la manastirile atonite.

Sfantul Arhanghel Mihail
In limba ebraica, numele sau inseamna "Cine este ca Dumnezeu?". El este cel care "striga": "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?", si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor.
Pe seama sa se pune si calauzirea lui Lot si a familiei acestuia la iesirea din Sodoma, precum si protectia speciala a poporului lui Israel. Ii scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, il sprijina in lupta pe Ghedeon, il mustra pe vrajitorul Valaam si il elibereaza din inchisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toti mortii vor iesi din morminte la glasul trambitei Sfantului Arhanghel Mihail.

Sfantul Arhanghel Gavriil
In limba ebraica, Gavriil inseamna "barbat-Dumnezeu". Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneasca. Vesteste Sfintilor Parintilor Ioachim si Ana nasterea Maicii Domnului, ii descopera lui Zaharia nasterea Inaintemergatorului. Pastorilor le arata ca li S-a nascut Prunc, pe Iosif, logodnicul Mariei, il intareste ca sa nu se indoiasca de nimic, calauzeste Sfanta Familie in Egipt si aduce femeilor mironosite vestea Invierii Domnului.

Obiceiuri si traditii de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil
In credinta populara, Arhanghelul Mihail este un personaj mai venerat decat Arhanghelul Gavriil. El poarta cheile raiului, vegheaza la capul bolnavilor - daca acestora le este sortit sa moara, sau la picioarele lor - daca le este harazit sa mai traiasca.
In trecut, in societatea traditionala, Arhanghelii erau cinstiti pentru ca "ei sunt pazitorii oamenilor de la nastere si pana la moarte, rugandu-se lui Dumnezeu pentru sanatatea acestora". Arhanghelii, in viziunea populara, asista si la Judecata de Apoi, sunt patroni ai casei, ard pacatele acumulate de patimile omenesti firesti si purifica, prin post, constiintele.
In zonele muntoase, Arhanghelii sunt sarbatoriti si ca patroni ai oilor. Exista obiceiul ca in dimineata zilei de 8 noiembrie, sa se faca o turta mare din faina de porumb, numita "turta arietilor" (arietii fiind berbecii despartiti de oi). Aceasta turta era aruncata in tarla oilor, odata cu introducerea berbecilor intre oi. Daca turta cadea cu fata in sus era semn de bucurie in randul ciobanilor, considerandu-se ca in primavara toate oile vor avea miei, iar daca turta cadea cu fata in jos, era mare suparare.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.


sursa: crestinortodox.ro

EVANGHELIA DUMINICII a XXIV - a DUPĂ RUSALII: ÎNVIEREA FIICEI LUI IAIR

Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.
Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.
Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?
Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.
Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.
Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.
Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.
Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.
Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit.
Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.
Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
Luca 8, 41-56

vineri, 30 octombrie 2009

Predică la: Bogatul nemilostiv si saracul Lazar - Pr. Constantin Galeriu

Iubitilor, parabola aceasta o ascultam in fiecare an; o stiu mai toti cei care cerceteaza dumnezeiasca biserica. in calendar citim despre Bogatul nemilostiv si saracul Lazar. Şi ne rugam ca in fiecare an sa ne lumineze Dumnezeu pentru ca si alte, ganduri si cuvinte, mai noi si mai adanci, poate, sa ne invredniceasca sa va impartasim.
Prima parte a parabolei zugraveste o imagine a lumii de aici – de atunci si de astazi, caci de la cadere mereu sunt si bogati, si saraci; si bogati care uita de saraci, si saraci care uita de Dumnezeu; dar, din fericire, si bogati care nu uita de saraci. in parabola de fata, iata, un om bogat – in intelesul acestei lumi, sarmanul de el –, imbracat in purpura si in vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odata cu acestea, mesele lui atat de incarcate. Tragic era insa ca in mijlocul atator belsuguri de hrana, nu lua aminte ca la poarta lui (in acele locuri unde este caldura mare, si vara si iarna) zacea tot timpul un sarac, anume Lazar; care, vai lui, nici adapost nu avea.
Mantuitorul infatiseaza aceste doua lumi: a bogatului, cu oaspetii lui, cu fratii lui, probabil, si cealalta, a lui Lazar. Si, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele intotdeauna dezvaluie persoana, firea, avutul tau launtric. Ganditi-va: cand ingerul vesteste intruparea si nasterea Fiului lui Dumnezeu, cum ii spune Maicii Domnului? “ii vei pune numele Iisus”, si talcuieste: “pentru ca Acesta va mantui pe poporul Sau de pacate”. Deci Iisus inseamna mantuitor. Numele descopera ceea ce esti, ceea ce esti chemat sa fii. Cel bogat, sarmanul, nu are nume in Evanghelie. O, Doamne, te ingrozesti! inseamna ca exista nume care se identifica doar cu obsesia mancarii si a bauturii.
Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El Azar). Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se identifica, era una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in saracia lui. Aici e una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar cu firmiturile care cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. in schimb, aveau mila de el cainii. De buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu ajungeau firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El insa nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-L blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit imparateste, iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si iarna, zi si noapte, sa stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui Dumnezeu; si starea aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie ocara celorlalti drept cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e departe de imparatia lui Dumnezeu.
Si Lazar n-a fost departe de imparatia lui Dumnezeu. Scriptura spune ca, adormind Lazar, a fost luat de ingeri si dus in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, dar despre el se spune doar atat: “...a fost ingropat”. Iata ca mai inconjurata de slava e savarsirea din viata a lui Lazar, a celui care a simtit de-a lungul suferintei lui ajutorul, mila lui Dumnezeu! Doamne, sa incerci in adancul tau mila lui Dumnezeu, in saracie! Dar oare sfintii cand erau chinuiti de pagani, inspaimantator – cu fiare inrosite si cangi sfasiindu-le trupul, sau aruncati ei insisi in foc – cum preamareau pe Dumnezeu? Ce se petrecea cu ei? Era mai mult chiar decat suferinta lui Lazar. Cu certitudine ca, din adanc, din ultima adancime, din locul de talc al sufletului cu Dumnezeu, iradia puterea, ajutorul (Domnul ajuta – era numele lui), mila, lumina divina care este mai presus decat toate bogatiile lumii.
Pentru ca bogatiile lumii te hranesc si au rostul lor, dar nu-ti dau vesnicia. Tu le poti insa transforma. Aici este taina: poti transforma bunatatile lumii in cai spre vesnicie. Tot ce este zidit, creat, nu e vesnic, e trecator. Au sesizat inteleptii: o bucata de paine este materie; daca ma indop cu ea, si vad in ea viata mea, totul, atunci eu traiesc in materie, in ce este muritor. Dar cand bucata de paine o dau celui flamand, atunci calea painii mele spre cel flamand este calea spre imparatia lui Dumnezeu. Ea devine atunci cale a vesniciei. Lazar, cu certitudine, prin increderea pe care o avea in Dumnezeu purta in el arvuna vesniciei. Scriptura este simpla, dar de o simplitate dumnezeiasca. Numele lui descoperea viata lui.
Iata bunaoara cum talcuieste Sfantul Grigorie Teologul despre sora lui, Gorgonia: “Sunt convins ca tu esti acum intr-o stare mult mai buna decat starea vazuta in care erai mai inainte”. Parca ar fi spus: Lazare, starea in care te afli acum, e neinchipuit, negrait mai luminoasa si mai buna decat starea in care te aflai cand traiai la poarta bogatului. Si adauga Sfantul Grigorie despre sora lui: “Tu asculti glasul celor care se veselesc, tu vezi bucuria ingerilor, odihna cereasca, slava dumnezeiasca si, mai mult decat toate, stralucirea celei mai curate, celei mai perfecte lumini, in care se scalda Preasfanta Treime, ce nu se mai rapeste spiritului. Caci acesta nemaifiind legat si rapit de simturi, poate privi si pricepe cu totul Treimea Cea care patrunde sufletele noastre si Soarele Dumnezeirii”.
Sfantul Grigorie vorbea, dezvaluind o asemenea taina, dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, Care ne-a revelat Treimea, plinatatea descoperirii. Mantuitorul spune doar atat: ca a mers Lazar in sanul lui Avraam si bogatul a fost ingropat. Aceasta este prima parte a Evangheliei: imaginea lumii de aici. Dar, deodata, Mantuitorul ne dezvaluie chipul, lumea, imaginea de dincolo de tarmul acesta; cheama privirea noastra de acum pe tarmul vesniciei. Deci fostul bogat, sarmanul (si noi putem sa fim in starea lui), aflandu-se singur si in chinuri – pe care Mantuitorul le numeste focul nestins, intunericul cel mai dinafara, plansul si scrasnirea dintilor, vierme neadormit (toate imagini ale lumii de dincolo, ale suferintei, ale Gheenei) – spune ca vede departe , in sanul lui Avraam, pe Lazar.
Dar ce inseamna “in sanul lui Avraam”? Sfantul evanghelist Luca, din a carui Evanghelie face parte parabola, scrie genealogia Mantuitorului pana la Adam, Evanghelia sa adresandu-se neamurilor, in timp ce Sfantul apostol si evanghelist Matei, a carui Evanghelie se adresa poporului evreu, are genealogia pana la Avraam, precum citim: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Si Avraam a nascut pe Isaac; Isaac a nascut pe Iacov; Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui...” (Matei 1, 1-2). Obsevati, sanul lui Avraam este sanul neamurilor din care insusi Mantuitorul Şi-a tras trupul Sau; iar Lazar era cu intreaga aceasta lume in sanul lui Avraam; cu toti descendentii de la Avraam pana la Hristos si, inca mai adanc, cu toti cei pe care ii istoriseste Sfantul Luca. Deci aceasta inseamna sanul lui Avraam: sanul din care insusi Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat; pentru ca Maica Domnului, ea insasi era din aceasta semintie.
Si atunci, deodata se dezvaluie doua lumi. E imaginea aceasta atat de bogata, a sanului lui Avraam, a tuturor neamurilor, a celor care pregateau intruparea Fiului lui Dumnezeu. Or Lazar se afla in mijlocul ei, el care a invocat: Doamne, ajuta-mi! Cu aceasta constiinta a ajuns in sanul lui Avraam; nu a ramas singur. in timp ce, in aceasta lume, la poarta bogatului, doar cainii il mangaiau, dincolo are parte de bogatia tuturor neamurilor lui Hristos, rudenia lui Hristos. Doamne, ce dezvaluire, ce adanc de taina si de frumusete descopera Evanghelia!
Luati aminte, cand ii vede pe Avraam, pe Lazar si pe toti inaintasii, sarmanul bogat cheama: “Parinte Avraame!...”. Ce taina ni se descopera aici? Ca plecand peste tarmul acesta, nemuritorului din tine i se deschid orizonturi mult mai adanci decat cele pe care le ai, de buna seama, aici. Daca aici te-ai si inmormantat, in mancare si in bautura, toata viata, care este orizontul tau atunci? Sau sa luam lumea afacerilor – daca ramai numai in ea, daca nu preschimbi afacerile tale in tot atatea cai catre Dumnezeu si catre semenul tau, atunci esti ingropat; esti ingropat de viu. Pe cata vreme sufletul – si al celui sarac, si al celui bogat – este dumnezeiesc, nemuritor si, nemuritor fiind, i se deschid orizonturi negrait mai largi.
Vedeti, Mantuitorul ne spune despre fostul bogat, ca el vedea. Era in vapaie, dar vedea departe pe Avraam, pe Lazar. Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste: adancul din noi, sufletul nostru, fiinta noastra launtrica, ea nu-si pierde simturile, intelegerea; dimpotriva, granitele, hotarele mintii, ale cunoasterii si ale inimii, ale iubirii, se deschid mereu, se deplaseaza in nemarginire. Pentru ca asa a fost creat omul, dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva infinitei asemanari cu El. Atunci – zice Ioan Gura de Aur – deodata, tu,cu sufletul tau, si vezi, si auzi, iar picioarele tale se misca, si in toate partile ti se deschid caile vietii si-ti aduci aminte, mai ales, de tot trecutul tau.
Iubitilor, va spuneam ca nu numai Sfintii Parinti, nu numai revelatia dumnezeiasca, ci si oamenii care cauta afla (a zis Mantuitorul: “Cautati si veti afla!”). O doamna doctor din Elvetia , femeie credincioasa, s-a ocupat de-a lungul anilor de cei readusi la viata din moartea clinica. Din marturiile facute de acesti oameni ea a facut urmatoarea sesizare adanca: o asemenea persoana, care a murit clinic (nu si fiziologic, deci a fost la hotar), este intampinata de o lumina negraita, iar cei care vad lumina aceea nu mai vor sa se intoarca la viata (si parintele Nicolae Bordasiu si-a istorisit, in acest sens, propria experienta). Si auziti, mai ales acest cuvant: “in aceasta lumina traita, traieste omul pentru prima oara ceea ce ar fi putut anume sa fie”. Adica iti vezi taina sufletului, fiinta ta cea mai adanca, proiectul tau, structura.
La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a spus:“Sa facem om dupa chipul...”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata desavarsire a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire? in lumina care ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica, deodata ei isi vad adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea ce trebuie sa fii.
La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si asa sa te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea. Marturiseste doamna Elisabeth Kübler Ross ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica vad lumina, si-si vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuia sa faca si n-au facut.
Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam aminte la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe celalalt taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.
Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi fost ele de bune daca l-au dus la foc?), iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au dus in sanul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”
Îngaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran – Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se invoia la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai adauga si doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand intorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar el, sarmanul, le dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un nepot de-al lui, cand se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce era cu cele doua mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal lui fusese argat la un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul), si-a calcat pe inima si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui mos Neculai, care-i fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea bogatasului, ardea in flacari. Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o daduse cadou la nunta. Şi mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba de apa, venea deasupra lui si se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul de departe, din nou venea, se scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca boierul ar fi dat nu una, ci doua mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna doua mielusele.
Iubitilor, atunci a mai adaugat Avraam: “Fiule, prapastie adanca e intre noi si voi, incat daca ar dori cineva sa treaca dintr-o parte in alta, nu poate”. Care-i prapastia aceasta? O talcuiesc dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Maxim Marturisitorul: este prapastia sapata adanc de egoismul meu, de adorarea mea de sine si de adorarea bunatatilor trecatoare, pamantesti, care devin mormantul meu daca nu fac din ele cale spre vesnicie. Caci nu era atat prapastia intre nefericitul bogat si Lazar din sanul lui Avraam, cat prapastia intre noi si Dumnezeu; prin neiubire, prin inchiderea in sine ca intr-un mormant. O marturisesc Parintii si o repetam mereu: pacatosul nu cade din bratele lui Dumnezeu, dar se inchide in sine ca intr-o groapa. Aceasta este prapastia, pe care numai iubirea si lumina divina o pot surpa. Acestea doua pot surpa prapastiile
Si se infiripa un alt dialog acum: “Rogu-te, dar, parinte, sa-l trimiti in casa tatalui meu, caci am cinci frati, sa le spuna si lor acestea, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.” Stim raspunsul lui Avraam: “Au pe Moise si pe prooroci”. Dar avem aici inca o predica a nefericitului bogat: el descrie nu numai starea de dincolo, ci el isi arunca privirile si dincoace, spre lumea noastra; incat, deodata, Evanghelia iti deschide aripile spre lumea de dincolo si spre lumea de aici. Nefericitul bogat privea de dincolo aici, la fratii lui, la noi; pentru ca sa ne cheme si pe noi sa ne intindem aripile, sa privim de aici dincolo, in lumea lui si in lumea lui Lazar, in lumea sfintilor. El se gandeste la fratii lui, poate la fratii alaturi de care petrecuse in ospete, temandu-se “sa nu vina si ei in acest loc de chin”. El negresit ii vedea cum petreceau in stricaciuni, in adorarea de sine, in inchiderea lor ca intr-un mormant. Se gandeste cu dragoste la ei, deci se trezeste mila intr-insul si aproape ca se roaga lui Avraam pentru ei.
Sa retinem cele doua orizonturi: nefericitul privea la noi ca noi sa putem privi la el. Daca el, bogatul, se gandea la fratii lui, intelegem oare cum se gandesc sfintii la noi? Ce inseamna toate acatistele, bunaoara, prin care ii invocam pe toti sfintii, prin care simtim ca cerul este atat de bogat? Şi sanul lui Avraam – lumea imparatiei lui Dumnezeu, care este, iata, incepand cu Hristos, Biserica; si, odata cu sfintii, parintii nostri, mosii si stramosii nostri, iubitilor! Deschidem larg portile mintii si ale inimii, si multi dintre noi simtim cum ne calauzesc acesti inaintasi ai nostri. Lumea de dincolo nu zace, nu sta in nemiscare, in neatentie. Sa-ti deschizi atunci aripile!… Sunt doua aripi, iubitilor, cu care omul e inzestrat de Dumnezeu, dupa chipul Sau: lumina si iubirea. Dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan spune in prima lui epistola: “Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El” (I Ioan 1, 5); si “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16). Lumina si iubirea divina sunt aripile cu care Dumnezeu ne-a inzestrat, ca sa privim aici si de aici sa putem privi dincolo.
Si, Doamne, ce luminos, ce dumnezeiesc este acest cer al credintei, al descoperirilor dumnezeiesti! – in care nimic nu este blestemat, in care nu esti oprit sa aduni aici bucata de paine si banul tau muncit cu sudoare; dar sa faci din ele chei ale imparatiei cerurilor si sa traiesti cu Dumnezeu si cu toti sfintii prin aceasta lumina si iubire dumnezeiasca. Pentru care i-a spus Avraam nefericitului bogat: “...Nu-i nevoie. Sa asculte de Moise si de prooroci!”. Sa asculte, da! in esenta invataturilor lui Moise, odata cu cele zece porunci, erau cele doua porunci ale iubirii, din Vechiul Testament: iubirea de aproapele, pusa la Levitic 19, 18: “Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine”, si iubirea de Dumnezeu, la Deuteronom 6, 5: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, cu toata puterea ta, cu tot sufletul tau”. Deci sa asculte de Moise si de prooroci, caci daca de acestia nu asculta, chiar daca ar invia cineva din morti, n-ar crede. Si, intr-adevar, cat de slabi suntem noi in credinta! Iata, nu a inviat Hristos?! Si, din nefericire, atat de mare e numarul celor care nu cred in El. De ce? Hristos a inviat, dar ca sa crezi in invierea Lui trebuie sa inviezi si tu. De aceea a inviat Hristos, ca sa inviem si noi. Sa simti invierea inca de aici.
Tragedia necredintei e tragedia mortii. Suntem morti in pacatele noastre. Iar tragedia nefericirii nu se poate in nici un chip vindeca decat prin inviere; invierea de aici; prin iubire divina si lumina divina. Sa simtim, iubitilor, acest chip, aceasta zestre, aceasta structura, acest proiect dumnezeiesc in noi, plecand de la adancul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din noi, spre chemarea asemanarii, care e simbioza adanca de har dumnezeiesc, de lumina divina si iubire divina a sufletului nostru nemuritor.
Ingaduiti marturia unui scriitor, care e marturia fiecaruia dintre noi: “O, permanenta a sufletului meu, identitate de sine cu sine insusi, din tot timpul si pentru totdeauna!”. Fiecare ganditi-va acum, si tineri, si batrani. Nu simtim noi, iubitilor, sufletul nostru, identitatea cu noi insine? Parca ne vedem: copilasi, adolescenti, tineri, maturi, trecuti prin scoli, prin greutatile vremii, apoi anii: 40, 60, 80… si de atatea ori s-a primenit acest trup, cum spun invatatii; celulele mereu s-au primenit, iar eu acelasi am ramas. Ei bine, asa cum am lepadat mereu ceea ce e trecator in mine, dar a ramas substanta sufletului meu pe care o simt de ani de zile aceeasi, tot asa, la acel moment, la acel prag, eu lepad ultima parte trecatoare a mea, si sufletul meu deodata isi deschide aripile in lumina si iubire divina . Şi, daca eu m-am impartasit din cuvantul Evangheliei, care spune: “Cel ce va crede in Mine, de va si muri, viu va fi”, in Hristos eu imi simt viata. Ganditi-va: vinul de la masa bogatului, de s-ar fi gandit bietul de el, vinul acela, in Hristos, nu devine sange divin? Sa-l fi transformat el, bietul, daruindu-l. Şi painea s-o fi oferit sarmanilor ca impartasanie, iar vinul ca sange divin. Iata cum bunurile acestei lumi devin cai ale imparatiei.
Voi toti, cei de fata si de pretutindeni, sunteti ca niste inviati. De aceea, rugati-va si marturisiti impreuna cu Simeon Noul Teolog, care spune: “O, Doamne, Duhul Tau dumnezeiesc il simt sufland in mine, salasluindu-Se in mine; luminandu-ma ma umple de stralucire si ma reface intreg. Şi-mi simt, Doamne, de aici firea mea, casa invechita a mea, o simt innoita, si trupul meu – o minune, o taina! – devine templu al Tau, al luminii si iubirii. Si o spun aceasta, taina aceasta necunoscuta celorlalti, necunoscuta celor impatimiti, necunoscuta celor lumesti, necunoscuta iubitorilor de slava, necunoscuta celor mandri, necunoscuta celor furiosi, necunoscuta celor razbunatori, necunoscuta iubitorilor de trup, iubitorilor de argint, celor pizmasi, celor barfitori, celor fatarnici, celor lacomi de mancare, celor ce mananca pe ascuns, betivii si desfranatii, flecarii, barfitorii, batjocoritorii, nerecunoscatorii de binefacerile primite, graitorii de cuvinte urate, trandavii, celor care nu se ingrijesc de pocainta, necunoscuta celor ce nu plang, celor nesupusi, celor ce se impotrivesc si le place cearta de cuvinte, celor vietuitori numai pentru ei, necunoscuta laudarosilor; dar cunoscuta – aceasta taina, arvuna a invierii – celor care stiu, Doamne, sa se roage tie, care Te iubesc pe Tine, si prin Tine ii iubesc pe toti ceilalti, si nu osandesc, si nu judeca, si nu-si intineaza, nu-si otravesc limba si buzele lor cu rautatile si veninul lumii acesteia. Si prin pocainta ei isi plang pacatele, isi curata inima, se bucura de cuvintele Tale si ajung de aici la impartasirea de luminaTa divina”.
Si, plecand de aici, se inalta mereu in lumina cea fara de ani si pururea fiitoare a Ta, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Maica Ta sfanta, cu Lazar si cu toti sfintii. Amin.

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii: Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,
Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.

Luca 16, 19-31

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Doi sfinţi cu numele DIMITRIE

Se intampla adesea, ca cei doi sfinti cu numele Dimitrie sa fie confundati. Sunt persoane care stiu ca la Catedrala Patriarhala din Bucuresti, sunt prezente moastele Sfantului Dimitrie. Daca intrebi ale carui Dimitrie, nu putine sunt cazurile cand se raspunde gresit. Acest lucru vine pe de o parte din coincidenta de nume, dar si din faptul ca unul este sarbatorit pe data de 26 octombrie, iar celalalat pe data de 27 octombrie. Pentru a nu-i mai confunda, precizam ca Sfantul Mare Mucenic Dimitrie este o persoana distincta de Cuviosul Dimitrie Basarabov.


Sfantul Mare Mucenic Dimitrie - este cinstit pe data de 26 octombrie. A trait in timpul domniei imparatilor Maximian si Diocletian. Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Datorita calitatilor sale, este numit dupa moartea tatalui sau, guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi ca pedeapsa, sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor - un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei cruci pe frunte si ii va spune: "Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi". Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.

Conform cercetarilor, Sfantul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, in Serbia), iar moastele sale au fost aduse in Tesalonic, la 26 octombrie 413. Biserica actuala in care se afla moastele Sfantului Mucenic Dimitrie a fost construita la putin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634. A fost transformata in moschee in anul 1493 si redata cultului crestin in 1912. La racla cu moastele Sfantului Dimitrie se poate ajunge coborand treptele din spatele Altarului.

Sfantul Cuvios Dimitrie Basarabov - este sarbatorit pe 27 octombrie. S-a nascut in satul Basarabi, la sud de Dunare (in Bulgaria). A trait in secolul al XIII-lea, in timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Tarnovo, intemeiat de fratii Petru si Asan. Iubind viata ascetica, se va retrage intr-o pestera. Nu stim cati timp s-a nevoit in aceasta pestera si nici cand a trecut la cele vesnice. Traditia spune ca inainte de a muri, s-a asezat singur intre doua lespezi de piatra, ca intr-un sicriu, fiind acoperit in timp de apele raului. Moastele sale au ramas multa vreme sub ape, pana cand o copila care patimea de duh necurat a avut o revelatie: i s-a aratat Sfantul Dimitrie Basarabov, care i-ar fi spus: "Daca parintii tai ma vor scoate din apa, eu te voi tamadui". Parintii vor merge la locul indicat in vis, langa raul Lom, si vor gasi trupul neputrezit al sfantului intre doua pietre.

Moastele Cuviosului Dimitrie vor fi duse si asezate in biserica din Basarabi. Au stat in aceasta biserica pana in timpul razboiului ruso-turc (1768-1774). Generalul rus Petru Salticov, trecand prin satul Basarabov, a luat moastele cu intentia de a le trimite in Rusia, insa, la rugamintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromana, precum si a mitropolitului Grigorie II al tarii Romanesti, le-a daruit poporului roman. Moastele au fot asezate cu cinste, in iunie 1774, in actuala catedrala patriarhala din Bucuresti.

Mentionam ca racla cu moastele Cuviosului Dimitrie a fost scoasa in procesiune pe strazile Bucurestiului de mai multe ori. Astfel, in 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capat epidemiei de ciuma, in 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, in speranta opririi epidemiei de holera si in 1827, in timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotarata in sedintele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, dintre anii 1950-1955.