Pe data de 2 ianuarie a fiecărui an, facem pomenirea Sfântului Serafim de Sarov. Sfantul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a nascut in 19 iulie 1745. Parintii sai, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatal lui era comerciant si spre sfarsitul vietii a inceput constructia unei catedrale in Kursk pe care n-a apucat s-o mai vada terminata. Fiul sau Prochorus, viitorul Serafim, a ramas in grija mamei vaduve care l-a crescut in credinta.
Dupa moartea sotului ei, Agatia Moshnina a continuat constructia catedralei. Intr-o zi, luandu-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a cazut de pe schela turnului de clopote, de la o inaltime de sapte etaje. Baiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a crutat viata acestui viitor astru al Bisericii. Ingrozita, mama a alergat la el si si-a gasit fiul nevatamat.
Tanarul Prochorus, inzestrat cu o memorie excelenta, a invatat repede scrisul si cititul. Din copilarie ii placea sa participe la slujbele bisericii si sa citeasca atat Sfanta Scriptura cat si Vietile Sfintilor impreuna cu colegii sai de studentie. Cel mai mult ii placea sa se roage si sa citeasca Sfanta Evanghelie cand era singur.
La un moment dat, Prochorus s-a imbolnavit foarte grav, viata lui fiind in pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis ca il va vizita si il va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil sa sarute icoana dupa care acesta s-a vindecat imediat.
Tanar fiind, Prochorus isi facea planuri pentru a-si dedica viata in intregime lui Hristos si a intra la o manastire. Mama lui nu a fost impotriva acestei decizii si l-a binecuvantat in drumul lui spre monasticism, daruindu-i o cruce de arama pe care tanarul a purtat-o pe piept toata viata lui. Prochorus a pornit pe jos impreuna cu alti pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfintii Pesterilor.
Prochorus l-a vizitat pe Parintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvantare sa se retraga la manastirea din pustia Sarovului si acolo sa-si castige mantuirea. Trecand pe la casa parinteasca Prochorus si-a luat ramas bun de la mama si rudeniile sale. In ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era staret Parintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat in grija Parintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultari in manastire: era slujitor in chilia parintelui, facea paine si prescura si lucra in tamplarie. Tanarul isi facea ascultarile cu ravna si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Insusi. Prin munca constanta el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea sa spuna mai tarziu, “cea mai grava ispita a calugarilor novice”. Aceasta se vindeca prin rugaciune, abtinerea de la conversatii plictisitoare, prin munca asidua, prin citirea Cuvantului lui Dumnezeu si prin rabdare, deoarece acedia este hranita de micimea sufletului, neglijenta si vorba fara rost”.
Cu binecuvantarea egumenului Pahomie, Prochorus se abtinea de la mancare in zilele de miercuri si vineri si mergea singur in padure unde practica Rugaciunea lui Iisus. Dupa doi ani ca novice, Prochorus s-a imbolnavit de hidropizie, corpul a inceput sa i se umfle si suferea ingrozitor. Mentorul lui, Parintele Iosif si ceilalti parinti il iubeau pe Prochorus si aveau grija de el. Boala l-a tinut cam trei ani, timp in care ei nu au auzit nici un cuvant de nemultumire din gura lui. Temandu-se pentru viata lui, parintii doreau sa cheme un doctor sa-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunandu-le: ” Sfinte parinte, eu m-am incredintat in intregime Celui ce este adevaratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”
Apoi a cerut sa i se citeasca o molitfa pentru sanatate. In timp ce restul parintilor se rugau in biserica, Prochorus a avut o viziune in care i-au aparut Maica Domnului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan. Aratand cu degetul spre calugarul bolnav, Maica Domnului ii spuse Sfantului Ioan: “Acesta este unul de-ai nostri”, dupa care l-a atins cu toiagul intr-o parte pe calugar si imediat lichidul adunat in corpul acestuia a inceput sa iasa prin incizia facuta de Preacurata. Dupa terminarea moliftei fratii l-au gasit pe Prochorus vindecat, avand o singura cicatrice ca semn al miracolului ce s-a implinit.
La scurt timp, in locul aparitiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicata sfintilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale maini sfanta masa din altarul capelei din lemn de chiparos, primind intotdeauna Sfintele Taine in acea biserica.
Dupa opt ani de novicie la manastirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinta sa nestavilita de a-l sluji. Dupa un an, Serafim a fost numit ierodiacon.
Cu spirit zelos, el slujea in biserica zilnic, rugandu-se permanent si dupa terminarea slujbelor. Domnul ii ingaduia sa aiba viziuni in timpul slujbelor bisericesti, de multe ori vazand ingeri care slujeau laolalta cu preotii. In timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfanta Joi, slujita de egumenul Pahomie si parintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. Dupa introducerea la Sfanta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronounta cuvintele: “O, Doamne, mantuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, dupa care ridica patrafirul spunand: “In vecii vecilor”. Dintr-o data a fost orbit de o lumina stralucitoare si, ridicand privirea, il vazu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrand din partea de vest a bisericii, inconjurat de Puterile cele fara de trup.
Ajungand la amvon, Domnul a binecuvantat pe toti rugatorii si a intrat in icoana sa din dreapta usilor altarului. St Seraphim, rapit cu spiritul dupa aceasta viziune miraculoasa, n-a mai putut scoate nici un cuvant si nu s-a mai putut misca din loc. Ceilalti l-au dus de mana in altar unde a ramas nemiscat inca trei ore, cu culoarea fetei schimbata de la harul divin care s-a coborat asupra lui. Dupa aceasta vedenie, sfantul a devenit si mai ravnitor. In timpul zilei muncea in manastire iar noaptea se ruga in chilia lui din padure.
In 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot savarsind Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie in fiecare zi. Dupa moartea parintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvantare din partea noului staret al manastirii, parintele Isaia sa se retraga intr-un loc din padure, la o distanta de 5 km de manastire, loc pe care l-a denumit “Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugaciunii solitare. El mergea la manastire doar sambata, inainte de privegherea de toata noaptea si se intorcea la chilia sa din padure dupa Liturghia de duminica unde se impartasea cu Sfintele Taine.
Pustnicul Serafim isi petrecea timpul cu nevointe ascetice. Pravila sa de rugaciune se baza pe cele randuite de Sf. Pahomie pentru manastirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfanta Evanghelie, citind in intregime Noul Testament intr-o saptamana. De asemenea, citea si din Sfintii Parinti si Sfintele Slujbe. Sfantul a invatat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le canta in timp ce lucra in padure. In jurul chiliei si-a amenajat o gradina si un stup de albine. Postea foarte aspru, mancand o data in zi in afara de miercuri si vineri cand nu manca nimic. In prima Duminica a postului mare nu manca nimic pana sambata, cand primea Sfintele Taine.
Sfantul parinte era uneori atat de adancit in rugaciunea neincetata a inimii incat ramanea nemiscat, fara sa vada sau sa auda nimic in jurul lui. Din cand in cand il mai vizitau schimonahul Marcu cel Tacut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei in pustie. De multe ori il gaseau in contemplatie si se retrageau in liniste ca sa nu-l deranjeze.
In caldura verii, dreptul pustnic obisnuia sa culeaga muschi dintr-o mlastina pentru fertilizarea gradinii, iar cand tantarii il intepau rau de tot el suporta spunandu-si:” Patimile sunt omorate prin suferinta si durere”.
Singuratatea lui era deranjata de multe ori de calugari si mireni care il cautau pentru un sfat sau o binecuvantare. Cu binecuvantarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor sa-l viziteze, dupa care, primind un semn de la Dumnezeu ca dorinta ii este ascultata, in cele din urma a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Prin rugaciunile sale, cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii antici invecinati, blocand orice acces. Doar pasarile mai veneau la el si animalele salbatice in compania carora a trait ca si Adam in Paradis. Animalele veneau la miezul noptii si asteptau ca sfantul sa-si termine pravila de rugaciune, dupa care hranea cu paine din mana lui ursii, rasii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfantul Serafim avea un prieten urs care i se supunea intrutotul si il ajuta la diferite treburi.
Pentru a alunga viclesugurile vrajmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevointele si a inceput o lupta ascetica noua, imitandu-l pe Sf. Simeon Stalpnicul (1 septembrie), si anume, in fiecare noapte se urca pe o stanca uriasa din padure sau pe una mica din chilia lui si nu se odihnea decat foarte putin. Statea in picioare sau in genunchi si se ruga cu mainile ridicate: “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Sfantul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopti.
Odata, pe cand lucra in gradina, trei hoti l-au calcat in cautare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor in mana si ar fi putut lupta cu ei, sfantul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: “Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncandu-si unealta jos, el le-a spus hotilor sa faca ce doresc. Atunci hotii l-au batut atat de tare incat l-au lasat mai mult mort decat viu. Au vrut sa-l arunce in rau dar l-au lasat pana au scotocit chilia dupa bani, insa negasind nimic in afara de icoane si cativa cartofi, au plecat. Calugarul isi redobandi cunostinta, se tara pana in chilie si ramase asa toata noaptea.
Dimineata urmatoare porni cu mare greutate spre manastire iar fratii vazandu-l cu atatea rani pe cap, piept, coaste si spate s-au inspaimantat. Timp de 8 zile a zacut in suferinta din cauza ranilor iar doctorii care l-au vazut au ramas uimiti ca mai traia dupa o asemenea bataie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pamantean: Imparateasa Cerului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan i s-au aratat si prin atingerea divina a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea indrepta si ramase indoit de spate, neputand umbla decat cu ajutorul unui bat pentru tot restul vietii. Sf. Serafim a trebuit sa stea vreo cinci luni la manastire dupa care a plecat inapoi in padure. El i-a iertat pe raufacatorii lui si s-a rugat pentru ei sa nu fie pedepsiti.
In 1807 staretul Isaia a adormit intru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat sa-i ia locul dar acesta a refuzat. El traise in singuratate trei ani complet rupt de lume, cu exceptia calugarului care-i aducea de-ale gurii o data pe saptamana. Daca intalnea un om in padure, sfantul se arunca cu fata la pamant pana cand acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobandit pacea sufletului si bucuria intru Duhul Sfant. El spunea candva: “Dobandeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva in jurul tau.”
Noul staret al manastirii, Parintele Nifon, impreuna cu fratii calugari l-au rugat pe Sf. Serafim sa vina sa oficieze Sfintele Slujbe de duminica la manastire ca mai demult, sau sa se mute de tot la manastire. Sfantul a ales ultima varianta deoarece ii era prea greu sa se deplaseze la manastire in fiecare duminica. In primavara anului 1810, el s-a intors la manastire dupa 15 ani de trai in pustnicie.
Continuind sa traiasca in tacere, el s-a inchis in chilia lui rugandu-se si citind. I s-a permis sa serveasca masa si sa se impartaseasca in chilia sa. Acolo, sfantul a urcat pe inaltimile puritatii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale inaintevederii si facerii de minuni. Dupa cinci ani de singuratate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalti calugari dar a continuat sa foloseasca tacerea, invatandu-i pe ceilalti prin exemple.
In 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemorati in acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au aparut sfantului intr-o viziune si i-au spus sa renunte la izolare si sa se dedice celorlati oameni. Sfantul a primit binecuvantarea egumenului de a-si imparti timpul intre viata din padure si viata in manastire. El nu s-a intors la vechea lui chilie pustniceasca ci s-a retras intr-un loc mai aproape de manastire iar usile ei erau deschise atat pentru pelerinii mireni cat si pentru calugari.
Parintele vedea in inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputintele trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blandetea. In orice vreme el ii intampina pe oameni cu cuvintele: “Bucurati-va, Hristos a inviat!” El iubea indeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: “Parintele Serafim arata ca un batran dar de fapt este un copil ca si noi!”
Parintele era deseori vazut cum cara dupa sine sprijinindu-se in bat, un sac cu pietre. Cand era intrebat de ce face acel lucru, sfantul raspundea cu smerenie: “Il incerc si eu asa cum ma incearca el pe mine”.
In ultima parte a vietii sale pamantesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la manastirea de maici Diveyevo. In perioada cand era arhidiacon el l-a insotit pe raposatul parinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareta manastirii, o asceta - Maica Alexandra si parintele Pahomie i-a dat binecuvantare sfantului sa aiba grija de atunci incolo de orfanii manastirii. El a fost un adevarat tata pentru surorile manastirii, care il cercetau pentru orice problema sufleteasca sau materiala.
Sf. Serafim s-a dedicat si imbunatatirii vietii monastice a maicilor de la manastirea Diveyevo, spunand ca el personal nu le dadea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta sa razbata in toate problemele manastirii. Discipolii si prietenii sai spirituali il ajutau pe sfant sa asigure hrana vietuitorilor manastirii Diveyevo. Michael V. Manturov, vindecat de calugar de o boala grea, era unul dintre binefacatorii manastirii, angajandu-se la nevointa saraciei voluntare, dupa cum l-a sfatuit sfantul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile manastirii, a acceptat sa moara in locul fratelui ei, din supunere fata de sfant, deoarece mai era nevoie de acesta in viata pamanteasca.
Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de calugarul Serafim. In 1903, cu putin inainte de praznicul Sfantului Serafim, s-a gasit si s-a tiparit renumita “Conversatie a Sfantului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusa pe hartie de Motovilov dupa conversatia de la sfarsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost gasit ascuns intr-un pod, printre gramezi de hartii, unde a zacut aproape 70 de ani. Scrierea a fost gasita de autorul S. A. Nilus, care cauta informatii despre viata Sfantului Serafim. Aceasta conversatie este o adevarata comoara pentru literatura ortodoxa, care s-a nascut din dorinta lui Nicolae Motovilov de a intelege scopul vietii crestine. Sf. Serafim stia ca Motovilov cauta acest raspuns din tinerete fara sa gaseasca satisfactie. Sfantul parinte i-a spus ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, explicandu-i care sunt marile binefaceri ale rugaciunii si ale vietii intru Duhul Sfant.
Motovilov l-a intrebat pe sfant de unde putem sti daca am dobandit sau nu Duhul Sfant. St Seraphim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii sa-l aiba pe Sfantul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu in noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci parintele l-a luat de umeri spunandu-i: “Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule. De ce nu ma privesti?” Motovilov i-a raspuns: “Nu va pot privi parinte pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul si fata va este mai stralucitoare ca soarele”.
Sf. Serafim i-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa”. Apoi sfantul l-a asigurat pe Motovilov ca Domnul ii va permite sa pastreze amintirea acestei experiente toata viata lui. “Nu s-a facut aceasta doar pentru tine ca sa intelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.”
Toata lumea il cunostea pe Sfantul Serafim ca un mare ascet si facator de minuni. Cu un an si 10 luni inainte de savarsirea sa, de sarbatoarea Buneivestiri, sfantului i-a fost ingaduita inca o aratare a Maicii Domnului impreuna cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare mucenite (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfanta Fecioara vorbi indelung cu calugarul, incredintandu-i in grija sa pe surorile manastirii Diveyevo. In final Ea i-a spus: “In curand, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la manastire a fost martora la aparitia Maicii Domnului pentru ca parintele a invitat-o. In ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut pe sfant inaltat de la pamant in timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictete de catre Sf. Serafim sa-l dezvaluie decat dupa moartea lui.
Sf. Serafim slabea vazand cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa “plecare”. In acest timp era vazut stand langa sicriul sau pe care-l pusese in anticamera chiliei si pe care singur si l-a facut.
Sfantul si-a insemnat singur locul unde vroia sa fie ingropat, langa altarul catedralei Adormirii. In January 1, 1833 Parintele Serafim a venit la biserica Sfintilor Zosima si Savatie pentru ultima oara la Sfanta Liturghie unde s-a impartasit cu Sfintele Taine dupa care i-a binecuvantat pe frati si si-a luat ramas bun, cu cuvintele: “Salvati-va sufletele. Sa nu deznadajduiti, sa ramaneti in trezvie. Astazi se pregatesc pentru noi cununi”.
In 2 ianuarie Parintele Pavel, ajutorul sfantului, a plecat la ora sase dimineata la utrenie si a simtit miros de fum venind din chilia sfantului. Parintele obisnuia sa lase lumanari sa arda in chilie si Parintele Pavel s-a speriat sa nu ia foc ceva.
“In timpul vietii mele nu va fi nici un foc”, spuse el candva, “dar cand voi muri veti sti, pentru ca un foc se va aprinde”.
Cand au deschis usa au vazut carti si alte lucruri mocnind iar sfantul era in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului, cu mainile incrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de ingeri in timpul rugaciunii si a fost dus in fata Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Carui slujitor credincios a fost toata viata.
Sf. Serafim a promis sa mijloceasca in fata Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe parintii sai, Isidor si Agatia.
Moastele Sfântului Serafim se afla la Diveevo. Sarovul se afla azi intr-o zona in care accesul este interzis din cauza unor instalatii militare. Diveevo e la rasarit de Moscova.
