Unul dintre cele mai mari daruri date de Dumnezeu oamenilor este taina
iertării păcatelor prin preotul duhovnic. Nici o instituţie pământescă nu-l
poate absolvi pe creştin de păcate. Nu putem merge nicăieri să cumpărăm iertarea,
nu putem încheia cu nimeni din lumea aceasta contract de iertare a păcatelor.
Acesta este numai atributul lui Dumnezeu, izvorât din marea Sa milostivire, ca
fiecare om să-şi pregătească încă din viaţa aceasta locul în Împărăţia lui
Dumnezeu.
El ştie că suntem neputincioşi şi cădem cu uşurinţă în cursele diavolului,
de aceea ne-a dat şi soluţia prin care putem sta împotriva celui rău:
Spovedania sau Mărturisirea.
Pe cât de mare este darul primit prin Mărturisire, pe atât de greu ne este
să ajungem la el, pentru că în fiecare clipă stăpânitorul întunericului ne
ispiteşte şi luptă cu toată priceperea şi viclenia să ne disragă atenţia cu
alte gânduri, numai să nu alergăm pe calea pocăinţei şi a iertării păcatelor.
Când vine vorba de Spovedanie, diavolul îşi adună mai mult ca oricând
puterile şi unelteşte împotriva noastră ca nu cumva să ieşim de sub stăpânirea
lui şi să ne apropiem de Dumnezeu.
Iată numai câteva din cursele pe care el le întinde creştinului dornic de
pocăinţă:
1.
În primul rând ne trimite gândul necredinţei, spunându-ne în chip ascuns că Taina Spovedaniei
este o invenţie şi că nu e nevoie să apelăm la ea pentru că nu are efect. Aşa
îi amăgeşte pe mulţi dintre fraţii noştri, iar aceştia ajung să moară fără
să-şi fi îndreptat sufletul.
2.
Apoi ne şopteşte în minte că nu e nevoie să ne spovedim
acum, să mai amânăm până ne simţim
în stare sau până ne mai pregătim. Dar toată amânarea aceasta nu e altceva
decât un prilej de a ne depărta de intenţia bună de a ne mărturisi. Căzuţi în
ispita amânării Spovedaniei cu greu ne mai venim în fire să mergem să primim
iertare pentru că sufletul aflat departe de Dumnezeu rămâne în nesimţire şi nu
mai recunoaşte starea de păcat.
3.
Primul pas spre Spovedanie îl constituie conştientizarea
stării de păcătoşenie, dar necuratul diavol are grijă să ne distragă atenţia şi
de la aceasta, făcându-ne să credem că
păcatele noastre sunt prea mici în comparaţie cu ale altora. Noi nu avem
păcate grave, n-am omorât pe nimeni, nu avem ce spovedi. Are grijă necuratul să
ne dea şi exemple potrivite, ne împinge în păcatul judecării aproapelui şi ne
determină să ne comparăm cu semenii noştri care sunt deprate de credinţa în
Dumnezeu. Tu creştine, dacă vrei să ajungi la vârsta duhovnicească a cuiva de
pe lumea asta compară-te cu sfinţii şi vei vedea că gândurile diavoleşti sunt
false. Tinde spre înălţimea duhovnicească a sfinţilor şi urcă pe calea pocăinţei
mărturisindu-ţi păcatele!
4.
Înainte de a merge efectiv la duhovnic pentru a ne
mărturisi, diavolul îşi continuă munca. Ba ne caută de treabă să nu mai avem timp de rugăciunile de dinainte
de spovedanie, ba face să fim ocupaţi cu altceva încât să nu mai ajungem la biserică sau se
întâmplă să mergem şi să nu găsim în
ziua aceea pe duhovnicul nostru. Nu dezarma creştine, sunt ispite mărunte!
Împărţia lui Dumnezeu se ia prin multă trudă!
5.
Nici în timpul spovedaniei nu suntem lipsiţi de încercări.
Se întâmplă să uităm din păcate şi
să plecăm de la doctor fără a spune tot ce ne doare. Ar trebui să fim cu mare
băgare de seamă şi să ieşim de sub epitrahilul preotului curaţi de toată
întinăciunea, pentru că e posibil ca spovedia tocmai încheiată să fie ultima
dinaintea judecăţii. Spun Sfinţii Părinţi că nu suntem siguri că ne vom mai
învrednici de marele dar al unei alte spovedanii. Ca un sfat practic, duhovnicii
recomandă să scriem păcatele pe o hârtie, iar după ce ne spovedim să o ardem ca
să nu râdă alţii de păcatele noastre.
6.
Altădată se întâmplă să ne fie ruşine cu păcatele făcute
şi să nu avem curajul să le mărturisim.
Ruşinea asta este de la diavolul ca să nu primim iertare. Mai bine ar fi să
avem altă ruşine: cea de a face păcatul. Să ne fie ruşine înaite să facem ceva
rău, aceasta e ruşinea de la Dumnezeu.
7.
Societatea contemporană, aflată în plin proces de
secularizare, vine cu altă „modă”. Se aude tot mai des îndemnul: „Mergi la psiholog!” Acesta este sfatul
pe care mulți dintre noi îl dau celor apropiați aflați în perioade de grea încercare. Greşeala nu constă în
faptul că recomandăm apelarea la sfaturile unui psiholog, pentru că şi acesta e
lăsat de Dumnezeu, ci în faptul că se lasă pe plan secund dorinţa de a căuta
vindecare la Dumnezeu. La fel ca în cazul altor boli, Biserica ne învaţă ca
întâi să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu și apoi la cel al oamenilor. De aceea, în cazul
depresiilor, de folos este să alergăm întâi la duhovnic, pentru că, în afară de
starea de liniște, duhovnicul are puterea de a conferi o stare superioară şi mântuitoare,
adică starea de iertare a păcatelor. Psihologul, numit de unii învățați,
„duhovnicul fără epitrahil”, adică fără harul dezlegării păcatelor, nu poate
aduce decât o alinare temporară a depresiei. Ștergerea durerii vine numai
prin lucrarea harului lui Dumnezeu.
8.
Mulţi dintre noi nu înţeleg cum de a rânduit Dumnezeu un
om care să ne asculte mărturisirea, gândind că e mai bine dacă ne-am retrage
undeva şi am vorbi singuri cu Dumnezeu. Uită aceşti fraţi ai noştri că duhovnicul e rânduit de Domnul nostru Iisus
Hristos, care a dat Sfinţilor Săi Apostoli şi urmaşilor acestora puterea
harică de a lega şi dezlega păcatele. Preotul duhovnic e numai un martor, care
odată ce rosteşte rugăciunea de dezlegare avem certitudinea că Dumnezeu cu
harul Său S-a milostivit de noi şi ne-a iertat, născându-ne la o viaţă nouă.
9.
Ispitele apar şi asupra duhovnicului. De multe ori se întâmplă să spovedească în grabă,
fără a cerceta cu de-amănuntul starea sufletească a creştinului. Graba şi
aglomeraţia fac pe plac diavolului, care se bucură văzâdu-ne plecând de la
spovedit fără a avea sufletul curăţit în întregime de păcate.
10.
Greşesc mult creştinii care aleargă de la duhovnic la duhovnic, căutând pe cel mai indulgent sau pe cel care aprobă păcatele fără a impune
un regim special de pocăinţă. Cel ce fuge de pocăinţă fuge, de fapt, de
Împărăţia lui Dumnezeu spre care nu putem înainta fără a pune început bun prin
pocăiţă.
11.
Există situaţii când venim la spovedit şi plecăm
nevindecaţi sau încărcaţi cu mai multe păcate. Aceasta se întâmplă când ascultăm mărturisirile altora,
făcându-i să se jeneze să spună tot ce au pe suflet pentru că suntem noi foarte
aproape şi putem auzi.
12.
Alţii ascund cu
bună ştiinţă din păcate şi le spun pe cele mai uşoare, să pară nevinovaţi
înaintea preotului, sau pentru că le e ruşine. Aceştia ar trebui să ia seama la
cuvintele molitvei dinainte de spovedanie: „De
vei ascunde de mine vreun păcat, îndoit îl vei avea. Ia seama de vreme ce ai
venit la doctor să nu te întorci nevindecat!”
13.
Înaintea scaunului de spovedanie ne îndeamnă diavolul să ne dezvinovăţim, spunând că nu noi suntem
vinovaţi de ce am făcut, ci cei din jurul nostru. Aşa au făcut în vechime Adam
şi Eva şi nu au fost iertaţi de Dumnezeu din cauza neasumării vinei şi a
faptului că nu au recunoscut păcatul. Din această cauză, spun Părinţii
Bisericii că cei care dau vina pe alţii la spovedanie şi nu vor să-şi recunoască
păcatul făcut pleacă de la scaunul de spovedanie fără a primi iertare de la
Dumnezeu. Spovedania unui astfel de om nu are efect, ci îi adună mai multe
păcate.
14.
Un alt caz care face ca spovedania să nu-şi îndeplinească
scopul îl reprezintă micşorarea dimensiunilor
reale ale păcatului, sau susţinerea ideeii că nu suntem chiar aşa de
vinovaţi. Orice păcat, oricât de neînsemnat ar părea, trebuie socotit de noi ca
fiind foarte grav, numai aşa ne putem păzi de a nu avansa în răutate şi
pocăindu-ne să scăpăm de el.
15.
Are diavolul altă
cale de a face spovedania noastră ineficientă: trimite peste noi duhul
inhibării şi al jenei, făcându-ne să spunem
şoptit sau neclar păcatul, ori prea repede, astfel ca preotul să nu
înţeleagă ce am zis. În astfel de cazuri, Părinţii spun că nu primim iertare,
ci numai dacă spunem totul clar şi cu părere de rău.
16.
Dacă am fost tari
şi am rezistat acestor ispite, ne vom lovi de altele, căci nici după spovedanie
diavolul nu ne lasă în pace, ci mai rău porneşte război asupra noastră. Mai
întâi se chinuie să nu păstrăm prea mult timp sufletul curat, trimiţind mult mai multe ispite. Apoi
ne atrage atenţia spre alte lucruri lumeşti, încercând să ne facă să uităm de canonul pe care ni l-a dat
duhovnicul. Nu în ultimul rând ne insuflă în gând ideea că spovedania
făcută este suficientă şi ar trebui să
mergem mai rar să ne spovedim. Nu sunt puţine cazurile când ia diavolul
chip de om sau intră în semeni de-ai noştri care batjocoresc Sfânta Spovedanie sau ne fac să ne jenăm că noi ne
îngrijim de suflet în loc să facem altceva în concordanţă cu obiceiurile
vremii.
Iată prin câte încercări trecem şi cât de greu este să
punem început bun mântuirii noastre. Toată viaţa este o luptă şi trebuie trecem
peste multe piedici. De aceea, creştine, aleargă cât mai repede la duhovnic şi
curăţeşte-ţi sufletul ca să nu-şi facă diavolul cuib în inima ta şi să-ţi
împietrească simţirea. Mergi cu sufletul luminat de credinţă şi cu nădejdea în
mila lui Dumnezeu, spune-ţi păcatele cu umilinţă şi odată întors acasă nu te
dezlipi de rugăciune ca Dumnezeu să-ţi ajute să învingi toate ispitele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu