SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

Documentar subtitrat în limba română
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/11/13/un-documentar-foarte-reusit-video-subtitrat-cantari-audio-si-video-si-mai-multe-articole-despre-viata-si-insemnatatea-invataturii-sfantului-grigorie-palama-arhiepiscopul-tesalonicului-14-nov/

Postul Mare - perioada înnoirii duhovniceşti

       În arhitectura anului bisericesc, Postul Mare iese cu totul în evidenţă. Postim nu pentru că dispreţuim hrana, ci pentru că nu îngăduim ca materia să domine, devenind scop în sine. Sunt oameni care, într-o vreme, mărturiseau sincer că nu pot trăi o zi fără să mănânce carne. Înţelegând postul ca pe o jertfă înaintea lui Dumnezeu şi urmând sfatul bun şi echilibrat al duhovnicului, ei au ajuns să nu poată trăi fără post, simţind folosul şi ajutorul lui.

       Postind, mă fac părtaş experienţei ascetice milenare a Bisericii. Aceasta, pe de o parte, îmi dă certitudinea unei căi autentice, probate în timp, iar pe de altă parte mă întăreşte şi mă integrează ritmului duhovnicesc al unei comunităţi, având în centru taina slujirii şi a participării la viaţa în Hristos. Şi cum întotdeauna comuniunea în Biserică este una sacramentală, ne hrănim din izvorul bogat şi limpede al Tainelor Bisericii: Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Maslu, Spovedania şi Euharistia. Toate sunt presărate de-a lungul acestui urcuş, ca repere şi sprijin, spre atingerea fără de preget a ţintei finale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.“ (Filipeni 3, 14)

       Înainte de Cina cea de Taină, Hristos a spălat picioarele ucenicilor, învăţându-i smerenia. La fiecare spovedanie, Hristos face acelaşi lucru cu noi; vrând să fim luminoşi, cu sufletul primenit şi despovărat, ne pregăteşte pentru comuniunea cu El la cina euharistică. Ne atenţionează însă, ca odinioară pe Petru: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.“ (Ioan 13, 8)

        Ne sperie restricţiile postului, partea de „nu“ în acest răstimp al anului. Ar trebui pornit însă de la valenţele pozitive, de la câştigul sufletesc şi trupesc pe care îl putem avea prin post. În esenţă, postul ţinteşte „un fel de a fi al bunătăţii“ (Părintele Dumitru Stăniloae). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm vreodată că toate formele ascezei sunt mijloace, şi nu scop în sine. „Zis-a Avva Antonie: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu asceza, dar pentru că nu au avut discernământ, s-au îndepărtat de Dumnezeu.“ Ni s-a păstrat prin Sfântul Ioan Cassian şi acest cuvânt minunat de la Avva Moise: „Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere nu sunt desăvârşirea însăşi, ci uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a pururi este la Dumnezeu.“

       În viaţa fiecăruia dintre noi sunt perioade de mai mare concentrare, chiar de sacrificiu, pentru un lucru cu adevărat important. Privite superficial, aceste răstimpuri par mult prea greu de purtat, o povară prea mare, chiar inutilă. Ele însă reprezintă o pregătire esenţială a omului, aşa, într-un urcuş real, pentru atingerea unui pisc mereu mai înalt al „devenirii întru fiinţă“. Orice sportiv urmează acest drum călăuzit de un antrenor priceput. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, duhovnicul ne însoţeşte cu rugăciunea şi povaţa lui.

       Biserica învaţă, călăuzeşte şi adună, în vreme ce duhul lumii dezbină, judecă şi fuge de asumare. De aici şi lipsa de dragoste. Biserica Ortodoxă nu condamnă şi nu osândeşte pe nimeni; cei încremeniţi în atari prejudecăţi stau rău cu geografia şi istoria... Se cultivă în vremea noastră o mentalitate a suficienţei, a mândriei afişate cu pretenţii de virtute, a gândului că eşti cel mai bun sau că alţii trebuie să te vadă astfel. Pentru înţelegerea obişnuită, astăzi, asumând smerenia, nu poţi să fii împlinit în plan profesional sau familial. Ea e percepută ca o deficienţă.

       Auzim deseori în perioada postului despre înfrânare şi, pe bună dreptate, ne întrebăm: ce este acest frâu fără de care ne rătăcim şi pierdem calea? Harul lui Dumnezeu este acest frâu, ca o lumină pătrunzătoare, cu ajutorul căreia omul se cunoaşte şi poate să se schimbe. Merită spus că doar în creştinism regăsim experienţa spirituală a pocăinţei, ca locul cel mai sigur în care Dumnezeu Se descoperă omului, iar acesta se cunoaşte profund şi se înnoieşte. Fără această descoperire, omul va percepe greşeala sau păcatul doar ca pe încălcări ale unor norme şi legi. Nu se atinge încă nivelul conştiinţei şi nu se va simţi nici o zdrobire lăuntrică. Acestea sunt abia rodul întâlnirii revelatorii cu Dumnezeu.
       Pocăinţa nu este doar o „reîncărcare“ psihologică, o „reglare“ a sentimentelor de vinovăţie acumulate în timp. Să fie un sentiment? Nu, e ceva mult mai profund, mai cuprinzător. E mai degrabă o simţire transfigurată de puterea Duhului Sfânt. „Fericit este omul care-şi cunoaşte neputinţa. […] Cel care-şi cunoaşte păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii cu rugăciunea sa. […] Cel care s-a cunoscut pe sine cu adevărat este mai mare decât cel cărui i s-a dat să vadă îngeri.“ (Sfântul Isaac Sirul) Cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa omului, că până şi din păcat face prilej de ridicare, de întoarcere şi de mântuire! Păcatul devine astfel un „element de relaţie şi de comuniune“ (Christos Yannaras).

       An de an poate ne încearcă acest gând: asumăm pocăinţa, ca cercetare a vieţii, şi efortul ascetic doar înainte de Paşti, în perioada Postului Mare? În rest, ce se întâmplă? Ne încredem în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.“

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Pr. asist. drd. Georgian Păunoiu)

Deasa împărtăşire cu Preacuratele Taine

      Cu adevărat avea dreptate poporul lui Israil din vechime să se laude că s’a învrednicit să se hrănească cu mana cea dulce, pe care o ploua cerul cu preaslăvită minune. Si avea dreptate să se mândrească că s’a adăpat cu acea apă ca nectarul, pe care mai presus de fire o izvora piatra cea vârtoasă. Dar cu mult mai multă dreptate trebue să se laude binecredinciosul popor al Harului celui nou, Pentru că s’a învrednicit să aibă ca hrană Preacuratul Trup al Dumnezeu-Omului Iisus. Si cu mult mai multă dreptate se poate mândri, având băutură, Sângele cel de viaţă făcător şi Preasfânt al lui Dumnezeu. Si ce era acea mană faţă de Preasfântul Trup? Si ce era acea apă faţă de izvorîtorul de viaţă Sângele acesta? Acelea erau umbră, acestea sunt adevărul; acelea erau chip întunecos, acestea sunt însăşi lucrul; acelea icoane întunecoase, acestea prototipurile celor închipuite. In scurt, cei ce au mâncat şi au băut din acelea mai pe urmă au murit; dar din acestea cine mănâncă şi bea cu vrednicie, se face nestricăcios, se îndumnezeeşte, nu moare ci trăeşte în veac. “Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit; dar de va mânca cineva din Pâinea aceasta valtrăi în veci” (Ioan 6,49).

       Acesta este adevărul. Nici o asemănare nu este între cele vechi şi aceste noi. Deosebirea este aşa de mare, că nici nu se poate spune prin cuvânt. Dar între prototipuri şi închipuirile lor este deplină asemănare. Deci, după cum atunci Dumnezeu a dat Israiltenilor mana ca să o mănânce adeseori şi apa ca să o bea de asemenea, tot aşa şi acum a dat creştinilor Trupul şi Sângele Său, ca să se împărtăşească cu ele adeseori. Cu toate acestea, eu văd că acelea, aşa de mici, erau mult folosite de evrei, pe când acestea, aşa de mari, la creştini au puţină întrebuinţare. după ce s-au îzbăvit din robia Egiptului, evreii au început să mănânce mana şi să bea apa şi le-au folosit atât de des, în tot timpul celor patruzeci de ani, cât au petrecut în pustie, încât aproape nici o zi nu a trecut ca să nu le folosească, până când au intrat în hotarele Ierusalimului. Pe când creştinii din vremea noastră, dimpotrivă, după ce s-au izbăvit de amara robie a Egiptului, adică a păcatului şi a gânditorului Faraon, a diavolului, şi au trecut prin marea cea duhovnicească a Sfântului Botez, foarte puţin se folosesc de Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului.

       Astfel, unul stăpânit de un rău obiceiu, altul de lenevire, unul făţărnicind o mincinoasă evlavie, unul găsind o pricină, altul alta, afară de puţini, aproape toţi se împărtăşesc cu Sfintele Taine numai de două sau de trei ori pe an, deşi nu sunt opriţi nici de Dumnezeu, deoarece El îi cheamă, nici de părintele lor duhovnicesc, neavând păcate care să-i oprească. Mare păcat!

       Căci dacă pun alături darurile care au fost date evreilor: mana şi apa, cu darurile pe care Trupul şi Sângele Domnului le dau creştinilor, le găsesc aşa de slabe, cum este umbra faţă de lucru; şi dacă voi asemăna deasa întrebuinţare a acelora, pe care o practicau evreii, cu puţina întrebuinţare a acestora de cătră creştini, o găsesc aşa de vie, cum sunt lucrurile faţă de umbră. Dar creştinii din vechime nu făceau aşa. Aceia foloseau Sfintele Taine tot aşa de des, cum foloseau evreii Mana. Fiindcă după ce se botezau, se împărtăşeau cu multă râvnă şi des, uneori de trei şi de patru ori pe săptămână, cum zice Marele Vasile, alteori în fiecare zi, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, şi toţi împreună, în tot timpul cât se aflau în nemernica pustie a acestei vieţi. Numai atunci conteneau când intrau în hotarele Ierusalimului, când, adică, după moarte, intrau în patria cea de obşte a cerescului Ierusalim, ca să se împărtăşească cu Pâinea pământului aceluia, fără mijlocire şi desăvârşit.

       Noi creştinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulţumitori, care din pricina lăcomiei lor lăsau mana cea cerească şi doreau cărnurile şi celelalte mâncări ale Egiptului, Pentru că şi noi alegând mai mult dulceţile lumii şi plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca şi cereasca hrană a Sfintei împărtăşiri. Din pricina acestei nesocotinţe, lipseşte sfinţenia dela noi, s’a împuţinat virtutea, a crescut răutatea. De aceea s’a mâniat Dumnezeu şi ne pedepseşte cu feluri de nenorociri, precum: cutremure, boli, moarte şi cu alte mii de rele, aşa cum şi atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotinţa ce o arătase faţă de mană, cu moarte, cu ciumă şi cu alte plăgi.

       De aceea, un iubitor de Hristos creştin, văzând această multă lenevire sau mai bine zis, nesocotire, pe care creştinii de acum o au faţă de Sfintele Taine şi deci şi folosul cel mare de care se păgubesc, cu râvnă din inimă şi cu creştinească dragoste, s’a nevoit cu multă osteneală şi a alcătuit această cărticică. Pe care, cu cheltuiala unor iubitori de credinţă creştini, o dă acum la lumina tiparului pentru prima dată, străduindu-se să reînoiască binecuvântatul obiceiu al vechilor creştini şi dovedind cu mărturiile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor şi ale Părinţilor cum că este de trebuinţă şi de suflet mântuitor, ca tot creştinul dreptcredincios să se împărtăşească adesea, dacă nu are piedici. Primiţi-o deci cu bucurie, o iubitorilor de bună credinţă cititori şi hrănindu-vă mereu din cetirea ei, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei împărtăşanii să vă întăriţi în lupta impotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi ne-stricăcioşi prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase. In scurt, ca şi aici, cu ajutorul făcătoarelor de viaţă Taine, să aveţi o viaţă paşnică, cu bucurie, împreunată cu toate bunătăţile, iar dincolo să vă învredniciţi de dumnezeiasca şi nesfârşita viaţă a veacului ce va să fie. Aceste bunătăţi dobândindu-le, nu slăbiţi a ruga pe Domnul cel iubitor de oameni pentru mântuirea şi iertarea păcatelor mele, a ostenitorului şi a celor ce au cheltuit cu tipărirea.

Sursa:http://acvila30.ro

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Mănăstirea Sâmbăta de Sus, cunoscută și sub denumirea Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, este un așezământ monahal de călugări. Inițial, a avut o biserică de lemn având dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 1696 - 1707 s-a construit o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de zugravii Ionașcu și Pană. Mănăstirea a fost dărâmată cu tunul de generalul habsburgic Preiss în 1785, în timpul răzmerițelor religioase din Ardeal.

Mitropolitul Nicolae Bălan a început restaurarea bisericii în anul 1926, iar sfințirea a fost făcută în 1946, în timpul lui Mihai I, Regele Românilor, al cărui portret îl putem vedea pictat în interiorul bisericii, Regele Mihai I, fiind un al doilea ctitor al mănăstirii.

În primii ani ai comunismului din România, portretul regelui fusese acoperit cu un strat de var, devenind invizibil, întrucât se dorea ștergerea oricăror referiri la monarhia română silită să se exileze în Lumea Liberă.

BUCURIA SFINŢIRII TIMPULUI

    Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba trecerii dintre ani (2012-2013):

       Slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită la trecerea din Anul Domnului sau Anul mântuirii 2012, în Anul Domnului sau Anul mântuirii 2013, ne arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel prin Care s-a făcut lumea (cf. Ioan 1,3) și veacurile (cf. Evrei 1,2), încât El este numit și Împăratul veacurilor.
       Locul cel mai potrivit pentru petrecerea anului vechi şi întâmpinarea anului nou este Biserica lui Hristos, ea fiind mediul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum s-au întâlnit ele mai întâi în Persoana Cuvântului întrupat sau a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om viețuitor în timp, pentru a dărui oamenilor mântuirea și viața veșnică din Împărăția Cerurilor.

       În Biserică, timpul sfințit prin rugăciune și fapte bune ca întâlnire a omului cu Dumnezeu oferă credincioşilor posibilitatea mântuirii și a participării lor la viaţa veşnică. Pentru Biserică, timpul vieţii prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

       Prin urmare, în Ortodoxie, fiecare an este „anul mântuirii”, fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă este timp favorabil pentru mântuire. De aceea, Biserica ne îndeamnă să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate şi gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al ridicării, timp al sfințirii vieții, timp al înmulțirii darurilor primite de la Dumnezeu, timp al pregătirii pentru a dobândi viața veșnică.

       1. Întrucât iconomia sau planul dumnezeiesc al mântuirii oamenilor se desfășoară în timp, timpul Bisericii este o continuă actualizare sau înnoire în Duhul Sfânt a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus nostru Hristos. Desigur, evenimentele unice și irepetabile ale Întrupării, Naşterii, Răstignirii și Învierii Domnului Iisus Hristos au avut loc în momente precise ale istoriei mântuirii, „în vremea aceea”. Însă, întrucât „Iisus Hristos, ieri azi și în veci, este același” (Evrei 13,8), El Se face prezent și oferă timp de mântuire tuturor generaţiilor până la sfârșitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20). El are puterea de a deschide timpul liturgic şi de a Se pune înăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conţinut al tuturor evenimentelor şi al Sfintelor Taine creştine (Cf. Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1959, p. 208).

      2. Întâlnirea credincioşilor cu „vremea aceea” şi regăsirea tuturor în aceeaşi comuniune cu momentele sfinte ale istoriei mântuirii şi cu sfinţii din toate timpurile nu sunt o simplă încercare de transpunere pe cale de rememorare, ci sunt o trăire aievea, în prezent, prin harul divin, a evenimentelor săvârşite de Hristos Domnul în trecut. Astfel, în Biserică, se oferă posibilitatea transcenderii timpului fizic, „devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice… Nu este vorba deloc de repetiţie umană, ci prin contemporaneitate liturgică noi comunicăm dincolo de timp cu ceea ce rămâne o dată pentru totdeauna” (Paul Evdokimov, op.cit. p. 241 şi 242).

       În acest sens, pentru Ortodoxie, în fiecare an, „Hristos Se naşte”, nu doar: „S-a născut”! De aceea, credincioşii trăiesc duhovnicește sărbătoarea ca pe un fapt prezent al întâlnirii lor cu Hristos Cel veșnic viu.

       De asemenea, în rugăciunile de la împărtăşirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, noi Îi cerem zicând: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…” .

       Iar în cadrul unei zile liturgice este evocată simbolic şi reînnoită spiritual întreaga istorie a mântuirii, și anume prin rânduiala celor Şapte Laude, așa cum se săvârşeşte ea în mânăstiri şi catedrale chiriarhale (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia plus Ceasul 1 şi Ceasurile 3,6,9). Prin urmare, cele Șapte Laude ne amintesc în fiecare zi de istoria mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (crearea lumii şi a omului), până la sfârșitul lumii prezente, când Hristos, Mirele Bisericii, va veni întru slavă să judece vii și morții (cf. Matei 25, 31-46) și să dăruiască oamenilor viața veșnică, într-un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsă cap.3).

       Numărul şapte al Laudelor ne aduce aminte de cele șapte zile (etape) ale creaţiei, de cele şapte zile ale săptămânii și de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt Care sfințește spațiul și timpul.

       Timpul se sfințește prin rugăciune ca legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt. În această privinţă, este semnificativ faptul că Biserica Ortodoxă are în cultul ei cartea numită „Ceaslovul”, potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu timpul duhovnicesc al credinciosului. În plus, Calendarul cu fiecare zi sfinţită de pomenirea sfinţilor din calendar, cu fiecare lună, cu fiecare sărbătoare, este fereastra sau ecranul prin care privim duhovnicește timpul, ca timp sfinţit sau timp orientat spre viața veșnică.

       Însă timpul mântuirii se prezintă sub mai multe aspecte. El este timpul pocăinţei, timpul despătimirii, timpul rodirii şi al sfințirii omului prin legătura sa permanentă cu Dumnezeu Cel sfânt și veșnic, încheindu-se cu acel „sfârşit creştinesc” sau timpul trecerii la viaţa veşnică din Împărăția Cerurilor. Acolo vor străluci, etern, ostenelile duhovnicești ale vieţii pământești şi se va arăta deplin lumina lor harică primită de la Dumnezeu.

       Valoarea unică a timpului pocăinţei, ca dar pentru dobândirea mântuirii, nu poate fi exprimată deplin în cuvinte, deoarece acest timp cuprinde însăși taina iubirii milostive și mântuitoare a lui Dumnezeu. Elocvent în această privinţă este cazul tâlharului de pe cruce, care s-a mântuit în ultima clipă a vieţii sale (cf. Luca 23, 43) sau pilda ultimilor lucrători din vie care au fost răsplătiţi ca și primii lucrători, deşi au venit în al unsprezecelea ceas (cf. Matei 20, 1 - 16).

       La fiecare Sfântă Liturghie noi cerem lui Dumnezeu: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi", sau cerem să ne dăruiască „sfârşit creştinesc vieţii noastre”, cu nădejdea folosirii timpului rămas al vieţii noastre, ca timp al mântuirii.

       În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii (Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1997, p.190 - rezumat - ).

       Deci, timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării. Poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naştere ca: sănătate, inteligenţă, frumuseţe ș.a. De asemenea, darurile primite la Botez ca daruri ale Duhului Sfânt pot fi înmulţite sau pot fi risipite. Totul depinde de noi, de credința, voința și lucrarea noastră, dacă sfinţim timpul prin rugăciune, pocăință și fapte bune sau profanăm și pierdem timpul vieții noastre prin nepăsare, lenevire și amânare.

      Să ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului și tuturor sfinților să ne ajute să dobândim bucuria sfinţirii timpului vieții noastre pământești, ca timp al mântuirii și al pregustării vieții veșnice din Împărăția Cerurilor.

       Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care vă rugați, la trecerea dintre ani și în tot anul, sănătate şi mântuire, pace și bucurie, să binecuvânteze familiile și activităţile dumneavoastră și să vă împlinească toate dorinţele de bine, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinților.

       Întru mulţi şi fericiţi ani, cu spor în credință și în fapte bune!

                               † DANIEL

              Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: http://www.basilica.ro/stiri/bbucuria-sfinirii-timpuluib_2499.html

Drama Crăciunului fără Hristos

      Mentalul colectiv al românului din preajma sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai "eficient" exemplu în favoarea susţinerii tezei că ne adecvăm foarte uşor unei culturi, unui soi de comportament care ignoră, direct sau indirect, sau, mai degrabă, neagă faptul Întrupării.

       Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat şi împodobit de semnificaţiile profunde şi reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradiţiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut "grijă" să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire "elegantă", de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală.

        În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, "icoana" evenimentului Întrupării e amplu căptuşită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbaţi pentru achiziţionarea unui brad sau a unei reţete culinare specifice acestor sărbători decât să te laşi pătruns de nevinovăţia Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorinţele oamenilor, în aceste zile, sunt îndreptate (aproape) numai înspre comercial şi gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupeşti decât o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului şi al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim "crăciunuri" fără de Hristos. Ăsta da paradox! Numai că acesta nu e în stare să "frângă" mintea omului. Cel mult o îndobitoceşte, întorcând-o cu vioiciune înspre grosier şi materialism.

        Nu am auzit încă pe nimeni (şi dacă vor fi fiind, sunt mult prea puţini) să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima şi viaţa lui. În schimb, dacă nu vine "moşuâ" şi nu se "descinde" vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru şi fără sens.

        Sufletul omului consumist nu mai pare mişcat de tainele şi paradoxurile Întrupării, pe care cred că, în parte, nici nu le ştie. În acest fel, taina identităţii lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru ştirbită şi, de ce nu, asasinată. Divorţul între divin şi uman se instalează din plin. Observăm cât de uşor e "sustrasă" divinitatea din umanitate. Bradul, Moşul, cozonacii şi sarmalele sunt de vină. Să nu fim răstălmăciţi. Sunt importante şi acestea, dar nu atât de importante încât să aibă efectul unui paralizant, al unei pastile care produce amnezie faţă de ceea ce e cu adevărat esenţial şi dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni a devenit Om pentru noi, oamenii, instaurând şi fundamentând, în chip uimitor, taina unirii neamestecate dintre divin şi uman.

       Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii şi a Smereniei coborâte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristeţe, ură şi, mai ales, mândrie.

       Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atât de bine conştientizată la nivelul oamenilor de rând, al celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sunt oameni care înţeleg şi interiorizează taina Întrupării. Trist e că sunt din ce în ce mai puţini. Nu propun o imagine pesimistă, ci, cred, una extrem de realistă.

       La cei "mobilaţi la etaj", lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic şi dialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat şi necesar "statutul" de atei şi materialişti). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman şi nu aşa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz, asistăm la ceea ce, paradoxal şi tautologic, aş numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat.

       Dacă Hristos, Persoana divino-umană, vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformând-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viaţa lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putinţă, transformându-l în materialism, în virtutea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea "umanizării" umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos.

 

     PS Ignatie Mureşanul, Ziarul Lumina de duminică, 23 decembrie 2012

Spovedania autentică şi lucrătoare

       Domnul si Mântuitorul nostru ne cheamă pe toti la Sine, graind: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!” Sa ascultăm acest glas mângâietor şi să ne grăbim către Domnul. Impărăţia lui Dumnezeu – ce lucru negrăit de bun! Şi pocăinţa – ce mijloc lesnicios, îndemânos şi grabnic, mai ales în aceste zile, când toată rânduiala de viaţă, şi pilda de obşte, şi aceste slujbe mişcătoare, umilicioase, ne trag chiar împotriva voii noastre la plâns şi pocăinţă! Pe drept cuvânt Sfântul Apostol, înainte de începutul postului, i-a chemat pe toţi in Duminica lăsatului sec de brânză: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iata acum este ziua mântuirii!” Vremea este bineprimită fiindcă păcătosul aţipit nu va mai auzi în nici o altă vreme asa des chemarea însufletitoare: „Desteaptă-te, cel ce dormi, si te va lumina Hristos!” Si bine faceţi că, luând aminte la această poftire, alergaţi la uşile pocăinţei cu atâta râvnă. Purcedeţi, deci, mai cu îndrăzneală, bateţi mai stăruitor! Multmilostivul va deschide, va tinde căi voi mâinile Sale şi vă va primi în braţe.

       Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” Insă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

       In lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc, de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toata necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecăm vindecaţi, venim necuraţi si plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!”

       Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

       Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc Il reprezintă şi spune Cuvântul Lui. Domnul ştie păcatul tău, şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfăţişa El însuşi ori te-ai ascunde, aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rânduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

       Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gândul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie si fără folos cu o ruşine mântuitoare! Inaintea fetei întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine, că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decât să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rânduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.

       Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii isi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decât toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poa­te fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvârşi orişice virtuţi, numai să rămână neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul însă, legea e aşa: „Nu Imi da milostenie, dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei”. Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se infrângă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrângerii.

       Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frânge trupul, a fost rânduită cu scopul ca sub această nevointă exterioară să se zămislească şi să se desăvârşească întru străpungere mişcările de pocăinţa ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spoveda­nie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lângă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde esta rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frângerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci înmoaie-ţi inima, topeşte-o frângând-o – şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării si al dezlegării de către Dumnezeu.

       Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învăţa pe cel care se pocăieşte sa lucreze în pocăinţa sa, atât lăuntric, cât şi în afară, in aşa chip încât să culeagă cu mâinile pline roadele ei, în rândul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adânc inima se mărturiseste deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să râvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

       In urma dezlegării de păcate, frângerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta sa vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiti din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvârşire înnoiţi în toate simtamintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urâţi cele faţă de care mai înainte erati impătimiţi; ca să iubiţi în locul mâniei blândeţea, în locul trufiei smerenia, in locul beţiei trezvia, în locul curviei întreaga înţelepciune [curatia], în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei dărnicia, în locul iubirii de plăceri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneală, în locul împrastierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirii cinstirea aproapelui – într-un cuvânt, în locul oricărui păcat şi oricărei patimi virtutea şi buna aplecare potrivnică.

       Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci când după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sunt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfârşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încât atunci când se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerând să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai suntem aceiaşi!”

       Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plânge, şi vom dobândi dezgust faţă de ele, şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luând hotărârea nestrămutată de a nu le mai repeta: fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. Amin!

( Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)