Piedici în calea Spovedaniei

Unul dintre cele mai mari daruri date de Dumnezeu oamenilor este taina iertării păcatelor prin preotul duhovnic. Nici o instituţie pământescă nu-l poate absolvi pe creştin de păcate. Nu putem merge nicăieri să cumpărăm iertarea, nu putem încheia cu nimeni din lumea aceasta contract de iertare a păcatelor. Acesta este numai atributul lui Dumnezeu, izvorât din marea Sa milostivire, ca fiecare om să-şi pregătească încă din viaţa aceasta locul în Împărăţia lui Dumnezeu.

El ştie că suntem neputincioşi şi cădem cu uşurinţă în cursele diavolului, de aceea ne-a dat şi soluţia prin care putem sta împotriva celui rău: Spovedania sau Mărturisirea.

Pe cât de mare este darul primit prin Mărturisire, pe atât de greu ne este să ajungem la el, pentru că în fiecare clipă stăpânitorul întunericului ne ispiteşte şi luptă cu toată priceperea şi viclenia să ne disragă atenţia cu alte gânduri, numai să nu alergăm pe calea pocăinţei şi a iertării păcatelor.

Când vine vorba de Spovedanie, diavolul îşi adună mai mult ca oricând puterile şi unelteşte împotriva noastră ca nu cumva să ieşim de sub stăpânirea lui şi să ne apropiem de Dumnezeu.

Iată numai câteva din cursele pe care el le întinde creştinului dornic de pocăinţă:

1.      În primul rând ne trimite gândul necredinţei, spunându-ne în chip ascuns că Taina Spovedaniei este o invenţie şi că nu e nevoie să apelăm la ea pentru că nu are efect. Aşa îi amăgeşte pe mulţi dintre fraţii noştri, iar aceştia ajung să moară fără să-şi fi îndreptat sufletul.

2.      Apoi ne şopteşte în minte că nu e nevoie să ne spovedim acum, să mai amânăm până ne simţim în stare sau până ne mai pregătim. Dar toată amânarea aceasta nu e altceva decât un prilej de a ne depărta de intenţia bună de a ne mărturisi. Căzuţi în ispita amânării Spovedaniei cu greu ne mai venim în fire să mergem să primim iertare pentru că sufletul aflat departe de Dumnezeu rămâne în nesimţire şi nu mai recunoaşte starea de păcat.

3.      Primul pas spre Spovedanie îl constituie conştientizarea stării de păcătoşenie, dar necuratul diavol are grijă să ne distragă atenţia şi de la aceasta, făcându-ne să credem că păcatele noastre sunt prea mici în comparaţie cu ale altora. Noi nu avem păcate grave, n-am omorât pe nimeni, nu avem ce spovedi. Are grijă necuratul să ne dea şi exemple potrivite, ne împinge în păcatul judecării aproapelui şi ne determină să ne comparăm cu semenii noştri care sunt deprate de credinţa în Dumnezeu. Tu creştine, dacă vrei să ajungi la vârsta duhovnicească a cuiva de pe lumea asta compară-te cu sfinţii şi vei vedea că gândurile diavoleşti sunt false. Tinde spre înălţimea duhovnicească a sfinţilor şi urcă pe calea pocăinţei mărturisindu-ţi păcatele!

4.      Înainte de a merge efectiv la duhovnic pentru a ne mărturisi, diavolul îşi continuă munca. Ba ne caută de treabă să nu mai avem timp de rugăciunile de dinainte de spovedanie, ba face să fim ocupaţi cu altceva încât să nu mai ajungem la biserică sau se întâmplă să mergem şi să nu găsim în ziua aceea pe duhovnicul nostru. Nu dezarma creştine, sunt ispite mărunte! Împărţia lui Dumnezeu se ia prin multă trudă!

5.      Nici în timpul spovedaniei nu suntem lipsiţi de încercări. Se întâmplă să uităm din păcate şi să plecăm de la doctor fără a spune tot ce ne doare. Ar trebui să fim cu mare băgare de seamă şi să ieşim de sub epitrahilul preotului curaţi de toată întinăciunea, pentru că e posibil ca spovedia tocmai încheiată să fie ultima dinaintea judecăţii. Spun Sfinţii Părinţi că nu suntem siguri că ne vom mai învrednici de marele dar al unei alte spovedanii. Ca un sfat practic, duhovnicii recomandă să scriem păcatele pe o hârtie, iar după ce ne spovedim să o ardem ca să nu râdă alţii de păcatele noastre.

6.      Altădată se întâmplă să ne fie ruşine cu păcatele făcute şi să nu avem curajul să le mărturisim. Ruşinea asta este de la diavolul ca să nu primim iertare. Mai bine ar fi să avem altă ruşine: cea de a face păcatul. Să ne fie ruşine înaite să facem ceva rău, aceasta e ruşinea    de la Dumnezeu.

7.      Societatea contemporană, aflată în plin proces de secularizare, vine cu altă „modă”. Se aude tot mai des îndemnul: „Mergi la psiholog!” Acesta este sfatul pe care mulți dintre noi îl dau celor apropiați aflați în perioade de grea încercare. Greşeala nu constă în faptul că recomandăm apelarea la sfaturile unui psiholog, pentru că şi acesta e lăsat de Dumnezeu, ci în faptul că se lasă pe plan secund dorinţa de a căuta vindecare la Dumnezeu. La fel ca în cazul altor boli, Biserica ne învaţă ca întâi să alergăm la ajutorul lui Dumnezeu și apoi la cel al oamenilor. De aceea, în cazul depresiilor, de folos este să alergăm întâi la duhovnic, pentru că, în afară de starea de liniște, duhovnicul are puterea de a conferi o stare superioară şi mântuitoare, adică starea de iertare a păcatelor. Psihologul, numit de unii învățați, „duhovnicul fără epitrahil”, adică fără harul dezlegării păcatelor, nu poate aduce decât o alinare temporară a depresiei. Ștergerea durerii vine numai prin lucrarea harului lui Dumnezeu.

8.      Mulţi dintre noi nu înţeleg cum de a rânduit Dumnezeu un om care să ne asculte mărturisirea, gândind că e mai bine dacă ne-am retrage undeva şi am vorbi singuri cu Dumnezeu. Uită aceşti fraţi ai noştri că duhovnicul e rânduit de Domnul nostru Iisus Hristos, care a dat Sfinţilor Săi Apostoli şi urmaşilor acestora puterea harică de a lega şi dezlega păcatele. Preotul duhovnic e numai un martor, care odată ce rosteşte rugăciunea de dezlegare avem certitudinea că Dumnezeu cu harul Său S-a milostivit de noi şi ne-a iertat, născându-ne la o viaţă nouă.

9.      Ispitele apar şi asupra duhovnicului. De multe ori se întâmplă să spovedească în grabă, fără a cerceta cu de-amănuntul starea sufletească a creştinului. Graba şi aglomeraţia fac pe plac diavolului, care se bucură văzâdu-ne plecând de la spovedit fără a avea sufletul curăţit în întregime de păcate.

10.  Greşesc mult creştinii care aleargă de la duhovnic la duhovnic, căutând pe cel mai indulgent sau pe cel care aprobă păcatele fără a impune un regim special de pocăinţă. Cel ce fuge de pocăinţă fuge, de fapt, de Împărăţia lui Dumnezeu spre care nu putem înainta fără a pune început bun prin pocăiţă.

11.  Există situaţii când venim la spovedit şi plecăm nevindecaţi sau încărcaţi cu mai multe păcate. Aceasta se întâmplă când ascultăm mărturisirile altora, făcându-i să se jeneze să spună tot ce au pe suflet pentru că suntem noi foarte aproape şi putem auzi.

12.  Alţii ascund cu bună ştiinţă din păcate şi le spun pe cele mai uşoare, să pară nevinovaţi înaintea preotului, sau pentru că le e ruşine. Aceştia ar trebui să ia seama la cuvintele molitvei dinainte de spovedanie: „De vei ascunde de mine vreun păcat, îndoit îl vei avea. Ia seama de vreme ce ai venit la doctor să nu te întorci nevindecat!”

13.  Înaintea scaunului de spovedanie ne îndeamnă diavolul să ne dezvinovăţim, spunând că nu noi suntem vinovaţi de ce am făcut, ci cei din jurul nostru. Aşa au făcut în vechime Adam şi Eva şi nu au fost iertaţi de Dumnezeu din cauza neasumării vinei şi a faptului că nu au recunoscut păcatul. Din această cauză, spun Părinţii Bisericii că cei care dau vina pe alţii la spovedanie şi nu vor să-şi recunoască păcatul făcut pleacă de la scaunul de spovedanie fără a primi iertare de la Dumnezeu. Spovedania unui astfel de om nu are efect, ci îi adună mai multe păcate.

14.  Un alt caz care face ca spovedania să nu-şi îndeplinească scopul îl reprezintă micşorarea dimensiunilor reale ale păcatului, sau susţinerea ideeii că nu suntem chiar aşa de vinovaţi. Orice păcat, oricât de neînsemnat ar părea, trebuie socotit de noi ca fiind foarte grav, numai aşa ne putem păzi de a nu avansa în răutate şi pocăindu-ne să scăpăm de el.

15.   Are diavolul altă cale de a face spovedania noastră ineficientă: trimite peste noi duhul inhibării şi al jenei, făcându-ne să spunem şoptit sau neclar păcatul, ori prea repede, astfel ca preotul să nu înţeleagă ce am zis. În astfel de cazuri, Părinţii spun că nu primim iertare, ci numai dacă spunem totul clar şi cu părere de rău.

16.   Dacă am fost tari şi am rezistat acestor ispite, ne vom lovi de altele, căci nici după spovedanie diavolul nu ne lasă în pace, ci mai rău porneşte război asupra noastră. Mai întâi se chinuie să nu păstrăm prea mult timp sufletul curat, trimiţind mult mai multe ispite. Apoi ne atrage atenţia spre alte lucruri lumeşti, încercând să ne facă să uităm de canonul pe care ni l-a dat duhovnicul. Nu în ultimul rând ne insuflă în gând ideea că spovedania făcută este suficientă şi ar trebui să mergem mai rar să ne spovedim. Nu sunt puţine cazurile când ia diavolul chip de om sau intră în semeni de-ai noştri care batjocoresc Sfânta Spovedanie sau ne fac să ne jenăm că noi ne îngrijim de suflet în loc să facem altceva în concordanţă cu obiceiurile vremii.

          Iată prin câte încercări trecem şi cât de greu este să punem început bun mântuirii noastre. Toată viaţa este o luptă şi trebuie trecem peste multe piedici. De aceea, creştine, aleargă cât mai repede la duhovnic şi curăţeşte-ţi sufletul ca să nu-şi facă diavolul cuib în inima ta şi să-ţi împietrească simţirea. Mergi cu sufletul luminat de credinţă şi cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, spune-ţi păcatele cu umilinţă şi odată întors acasă nu te dezlipi de rugăciune ca Dumnezeu să-ţi ajute să învingi toate ispitele.

SFÂNTA MĂNĂSTIRE FRĂSINEI - SCURTE REGULI PENTRU O VIAȚĂ CREȘTINEASCĂ

Postul Mare - perioada înnoirii duhovniceşti

       În arhitectura anului bisericesc, Postul Mare iese cu totul în evidenţă. Postim nu pentru că dispreţuim hrana, ci pentru că nu îngăduim ca materia să domine, devenind scop în sine. Sunt oameni care, într-o vreme, mărturiseau sincer că nu pot trăi o zi fără să mănânce carne. Înţelegând postul ca pe o jertfă înaintea lui Dumnezeu şi urmând sfatul bun şi echilibrat al duhovnicului, ei au ajuns să nu poată trăi fără post, simţind folosul şi ajutorul lui.

       Postind, mă fac părtaş experienţei ascetice milenare a Bisericii. Aceasta, pe de o parte, îmi dă certitudinea unei căi autentice, probate în timp, iar pe de altă parte mă întăreşte şi mă integrează ritmului duhovnicesc al unei comunităţi, având în centru taina slujirii şi a participării la viaţa în Hristos. Şi cum întotdeauna comuniunea în Biserică este una sacramentală, ne hrănim din izvorul bogat şi limpede al Tainelor Bisericii: Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Maslu, Spovedania şi Euharistia. Toate sunt presărate de-a lungul acestui urcuş, ca repere şi sprijin, spre atingerea fără de preget a ţintei finale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus.“ (Filipeni 3, 14)

       Înainte de Cina cea de Taină, Hristos a spălat picioarele ucenicilor, învăţându-i smerenia. La fiecare spovedanie, Hristos face acelaşi lucru cu noi; vrând să fim luminoşi, cu sufletul primenit şi despovărat, ne pregăteşte pentru comuniunea cu El la cina euharistică. Ne atenţionează însă, ca odinioară pe Petru: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.“ (Ioan 13, 8)

        Ne sperie restricţiile postului, partea de „nu“ în acest răstimp al anului. Ar trebui pornit însă de la valenţele pozitive, de la câştigul sufletesc şi trupesc pe care îl putem avea prin post. În esenţă, postul ţinteşte „un fel de a fi al bunătăţii“ (Părintele Dumitru Stăniloae). Pe de altă parte, nu trebuie să uităm vreodată că toate formele ascezei sunt mijloace, şi nu scop în sine. „Zis-a Avva Antonie: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu asceza, dar pentru că nu au avut discernământ, s-au îndepărtat de Dumnezeu.“ Ni s-a păstrat prin Sfântul Ioan Cassian şi acest cuvânt minunat de la Avva Moise: „Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere nu sunt desăvârşirea însăşi, ci uneltele desăvârşirii. Căci nu într-acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia şi cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Căci cel ce a dobândit dragostea are pe Dumnezeu în sine şi mintea lui de-a pururi este la Dumnezeu.“

       În viaţa fiecăruia dintre noi sunt perioade de mai mare concentrare, chiar de sacrificiu, pentru un lucru cu adevărat important. Privite superficial, aceste răstimpuri par mult prea greu de purtat, o povară prea mare, chiar inutilă. Ele însă reprezintă o pregătire esenţială a omului, aşa, într-un urcuş real, pentru atingerea unui pisc mereu mai înalt al „devenirii întru fiinţă“. Orice sportiv urmează acest drum călăuzit de un antrenor priceput. În ordinea duhovnicească a lucrurilor, duhovnicul ne însoţeşte cu rugăciunea şi povaţa lui.

       Biserica învaţă, călăuzeşte şi adună, în vreme ce duhul lumii dezbină, judecă şi fuge de asumare. De aici şi lipsa de dragoste. Biserica Ortodoxă nu condamnă şi nu osândeşte pe nimeni; cei încremeniţi în atari prejudecăţi stau rău cu geografia şi istoria... Se cultivă în vremea noastră o mentalitate a suficienţei, a mândriei afişate cu pretenţii de virtute, a gândului că eşti cel mai bun sau că alţii trebuie să te vadă astfel. Pentru înţelegerea obişnuită, astăzi, asumând smerenia, nu poţi să fii împlinit în plan profesional sau familial. Ea e percepută ca o deficienţă.

       Auzim deseori în perioada postului despre înfrânare şi, pe bună dreptate, ne întrebăm: ce este acest frâu fără de care ne rătăcim şi pierdem calea? Harul lui Dumnezeu este acest frâu, ca o lumină pătrunzătoare, cu ajutorul căreia omul se cunoaşte şi poate să se schimbe. Merită spus că doar în creştinism regăsim experienţa spirituală a pocăinţei, ca locul cel mai sigur în care Dumnezeu Se descoperă omului, iar acesta se cunoaşte profund şi se înnoieşte. Fără această descoperire, omul va percepe greşeala sau păcatul doar ca pe încălcări ale unor norme şi legi. Nu se atinge încă nivelul conştiinţei şi nu se va simţi nici o zdrobire lăuntrică. Acestea sunt abia rodul întâlnirii revelatorii cu Dumnezeu.
       Pocăinţa nu este doar o „reîncărcare“ psihologică, o „reglare“ a sentimentelor de vinovăţie acumulate în timp. Să fie un sentiment? Nu, e ceva mult mai profund, mai cuprinzător. E mai degrabă o simţire transfigurată de puterea Duhului Sfânt. „Fericit este omul care-şi cunoaşte neputinţa. […] Cel care-şi cunoaşte păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii cu rugăciunea sa. […] Cel care s-a cunoscut pe sine cu adevărat este mai mare decât cel cărui i s-a dat să vadă îngeri.“ (Sfântul Isaac Sirul) Cât de minunat lucrează Dumnezeu în viaţa omului, că până şi din păcat face prilej de ridicare, de întoarcere şi de mântuire! Păcatul devine astfel un „element de relaţie şi de comuniune“ (Christos Yannaras).

       An de an poate ne încearcă acest gând: asumăm pocăinţa, ca cercetare a vieţii, şi efortul ascetic doar înainte de Paşti, în perioada Postului Mare? În rest, ce se întâmplă? Ne încredem în cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.“

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 martie 2013, semnat de Pr. asist. drd. Georgian Păunoiu)

Deasa împărtăşire cu Preacuratele Taine

      Cu adevărat avea dreptate poporul lui Israil din vechime să se laude că s’a învrednicit să se hrănească cu mana cea dulce, pe care o ploua cerul cu preaslăvită minune. Si avea dreptate să se mândrească că s’a adăpat cu acea apă ca nectarul, pe care mai presus de fire o izvora piatra cea vârtoasă. Dar cu mult mai multă dreptate trebue să se laude binecredinciosul popor al Harului celui nou, Pentru că s’a învrednicit să aibă ca hrană Preacuratul Trup al Dumnezeu-Omului Iisus. Si cu mult mai multă dreptate se poate mândri, având băutură, Sângele cel de viaţă făcător şi Preasfânt al lui Dumnezeu. Si ce era acea mană faţă de Preasfântul Trup? Si ce era acea apă faţă de izvorîtorul de viaţă Sângele acesta? Acelea erau umbră, acestea sunt adevărul; acelea erau chip întunecos, acestea sunt însăşi lucrul; acelea icoane întunecoase, acestea prototipurile celor închipuite. In scurt, cei ce au mâncat şi au băut din acelea mai pe urmă au murit; dar din acestea cine mănâncă şi bea cu vrednicie, se face nestricăcios, se îndumnezeeşte, nu moare ci trăeşte în veac. “Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit; dar de va mânca cineva din Pâinea aceasta valtrăi în veci” (Ioan 6,49).

       Acesta este adevărul. Nici o asemănare nu este între cele vechi şi aceste noi. Deosebirea este aşa de mare, că nici nu se poate spune prin cuvânt. Dar între prototipuri şi închipuirile lor este deplină asemănare. Deci, după cum atunci Dumnezeu a dat Israiltenilor mana ca să o mănânce adeseori şi apa ca să o bea de asemenea, tot aşa şi acum a dat creştinilor Trupul şi Sângele Său, ca să se împărtăşească cu ele adeseori. Cu toate acestea, eu văd că acelea, aşa de mici, erau mult folosite de evrei, pe când acestea, aşa de mari, la creştini au puţină întrebuinţare. după ce s-au îzbăvit din robia Egiptului, evreii au început să mănânce mana şi să bea apa şi le-au folosit atât de des, în tot timpul celor patruzeci de ani, cât au petrecut în pustie, încât aproape nici o zi nu a trecut ca să nu le folosească, până când au intrat în hotarele Ierusalimului. Pe când creştinii din vremea noastră, dimpotrivă, după ce s-au izbăvit de amara robie a Egiptului, adică a păcatului şi a gânditorului Faraon, a diavolului, şi au trecut prin marea cea duhovnicească a Sfântului Botez, foarte puţin se folosesc de Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului.

       Astfel, unul stăpânit de un rău obiceiu, altul de lenevire, unul făţărnicind o mincinoasă evlavie, unul găsind o pricină, altul alta, afară de puţini, aproape toţi se împărtăşesc cu Sfintele Taine numai de două sau de trei ori pe an, deşi nu sunt opriţi nici de Dumnezeu, deoarece El îi cheamă, nici de părintele lor duhovnicesc, neavând păcate care să-i oprească. Mare păcat!

       Căci dacă pun alături darurile care au fost date evreilor: mana şi apa, cu darurile pe care Trupul şi Sângele Domnului le dau creştinilor, le găsesc aşa de slabe, cum este umbra faţă de lucru; şi dacă voi asemăna deasa întrebuinţare a acelora, pe care o practicau evreii, cu puţina întrebuinţare a acestora de cătră creştini, o găsesc aşa de vie, cum sunt lucrurile faţă de umbră. Dar creştinii din vechime nu făceau aşa. Aceia foloseau Sfintele Taine tot aşa de des, cum foloseau evreii Mana. Fiindcă după ce se botezau, se împărtăşeau cu multă râvnă şi des, uneori de trei şi de patru ori pe săptămână, cum zice Marele Vasile, alteori în fiecare zi, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, şi toţi împreună, în tot timpul cât se aflau în nemernica pustie a acestei vieţi. Numai atunci conteneau când intrau în hotarele Ierusalimului, când, adică, după moarte, intrau în patria cea de obşte a cerescului Ierusalim, ca să se împărtăşească cu Pâinea pământului aceluia, fără mijlocire şi desăvârşit.

       Noi creştinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulţumitori, care din pricina lăcomiei lor lăsau mana cea cerească şi doreau cărnurile şi celelalte mâncări ale Egiptului, Pentru că şi noi alegând mai mult dulceţile lumii şi plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca şi cereasca hrană a Sfintei împărtăşiri. Din pricina acestei nesocotinţe, lipseşte sfinţenia dela noi, s’a împuţinat virtutea, a crescut răutatea. De aceea s’a mâniat Dumnezeu şi ne pedepseşte cu feluri de nenorociri, precum: cutremure, boli, moarte şi cu alte mii de rele, aşa cum şi atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotinţa ce o arătase faţă de mană, cu moarte, cu ciumă şi cu alte plăgi.

       De aceea, un iubitor de Hristos creştin, văzând această multă lenevire sau mai bine zis, nesocotire, pe care creştinii de acum o au faţă de Sfintele Taine şi deci şi folosul cel mare de care se păgubesc, cu râvnă din inimă şi cu creştinească dragoste, s’a nevoit cu multă osteneală şi a alcătuit această cărticică. Pe care, cu cheltuiala unor iubitori de credinţă creştini, o dă acum la lumina tiparului pentru prima dată, străduindu-se să reînoiască binecuvântatul obiceiu al vechilor creştini şi dovedind cu mărturiile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor şi ale Părinţilor cum că este de trebuinţă şi de suflet mântuitor, ca tot creştinul dreptcredincios să se împărtăşească adesea, dacă nu are piedici. Primiţi-o deci cu bucurie, o iubitorilor de bună credinţă cititori şi hrănindu-vă mereu din cetirea ei, vă rog cu frăţească dragoste, aprindeţi-vă inimile de râvnă şi urmaţi pilda şi obiceiul creştinilor sfinţi din vechime, a strămoşilor noştri şi, cu cuvenită pregătire, împărtăşiţi-vă adesea cu Sfintele Taine ale Preadulcelui nostru Iisus Hristos. Pentru ca prin Harul Sfintei împărtăşanii să vă întăriţi în lupta impotriva răului, să lucraţi toată fapta bună, să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti, să vă faceţi ne-stricăcioşi prin împărtăşirea cu cele nestricăcioase. In scurt, ca şi aici, cu ajutorul făcătoarelor de viaţă Taine, să aveţi o viaţă paşnică, cu bucurie, împreunată cu toate bunătăţile, iar dincolo să vă învredniciţi de dumnezeiasca şi nesfârşita viaţă a veacului ce va să fie. Aceste bunătăţi dobândindu-le, nu slăbiţi a ruga pe Domnul cel iubitor de oameni pentru mântuirea şi iertarea păcatelor mele, a ostenitorului şi a celor ce au cheltuit cu tipărirea.

Sursa:http://acvila30.ro

Drama Crăciunului fără Hristos

      Mentalul colectiv al românului din preajma sărbătorilor de iarnă ne livrează cel mai "eficient" exemplu în favoarea susţinerii tezei că ne adecvăm foarte uşor unei culturi, unui soi de comportament care ignoră, direct sau indirect, sau, mai degrabă, neagă faptul Întrupării.

       Omul consumist nu se mai lasă modelat, cizelat şi împodobit de semnificaţiile profunde şi reale pe care le comportă sărbătoarea Crăciunului. Bradul, cozonacii, tradiţiile populare (nu că n-ar fi importante) au avut "grijă" să-L scoată pe Hristos de pe scena acestei sărbători. E o formă de izgonire "elegantă", de secularizare dinspre interior înspre exterior, care mi se pare a fi cea mai catastrofală.

        În aceste vremuri dominate numai de legea consumismului, "icoana" evenimentului Întrupării e amplu căptuşită de materialism (nu de materialitate, care este bună). E mult mai simplu să te zbaţi pentru achiziţionarea unui brad sau a unei reţete culinare specifice acestor sărbători decât să te laşi pătruns de nevinovăţia Pruncului născut în ieslea Betleemului. Dorinţele oamenilor, în aceste zile, sunt îndreptate (aproape) numai înspre comercial şi gastronomic. Bucuria e mai mult un efect al desfătării trupeşti decât o realitate spirituală. Crăciunul a devenit un brand al comercialului şi al bucuriei strict efemere. În acest fel, ajungem să sărbătorim "crăciunuri" fără de Hristos. Ăsta da paradox! Numai că acesta nu e în stare să "frângă" mintea omului. Cel mult o îndobitoceşte, întorcând-o cu vioiciune înspre grosier şi materialism.

        Nu am auzit încă pe nimeni (şi dacă vor fi fiind, sunt mult prea puţini) să se plângă de faptul că Hristos încă nu S-a întrupat în inima şi viaţa lui. În schimb, dacă nu vine "moşuâ" şi nu se "descinde" vreun brad din pădurea seculară, totul pare sumbru şi fără sens.

        Sufletul omului consumist nu mai pare mişcat de tainele şi paradoxurile Întrupării, pe care cred că, în parte, nici nu le ştie. În acest fel, taina identităţii lui Hristos, adică divino-umanitatea, ajunge să fie aspru ştirbită şi, de ce nu, asasinată. Divorţul între divin şi uman se instalează din plin. Observăm cât de uşor e "sustrasă" divinitatea din umanitate. Bradul, Moşul, cozonacii şi sarmalele sunt de vină. Să nu fim răstălmăciţi. Sunt importante şi acestea, dar nu atât de importante încât să aibă efectul unui paralizant, al unei pastile care produce amnezie faţă de ceea ce e cu adevărat esenţial şi dătător de bucurie în sărbătoarea Crăciunului: adevărul nestrămutat că Fiul lui Dumnezeu S-a născut printre oameni a devenit Om pentru noi, oamenii, instaurând şi fundamentând, în chip uimitor, taina unirii neamestecate dintre divin şi uman.

       Crăciunul e taina Bucuriei, a Iubirii şi a Smereniei coborâte printre noi, în ciuda faptului că trăim într-o lume profund stigmatizată de tristeţe, ură şi, mai ales, mândrie.

       Desprinderea dumnezeiescului de umanitate nu e atât de bine conştientizată la nivelul oamenilor de rând, al celor simpli, fără pregătire intelectuală. E detectabilă doar din practică, din modul cum se raportează la Crăciun. Evident, nu ne permitem luxul de a generaliza. Mai sunt oameni care înţeleg şi interiorizează taina Întrupării. Trist e că sunt din ce în ce mai puţini. Nu propun o imagine pesimistă, ci, cred, una extrem de realistă.

       La cei "mobilaţi la etaj", lupta împotriva Întrupării îmbracă haina materialismului practic şi dialectic (asta nu înseamnă că statutul de intelectual conferă în chip automat şi necesar "statutul" de atei şi materialişti). Vocile unora ar propovădui de pe toate gardurile: nu avem nevoie de Spirit care să spiritualizeze materia, ci de mai mult uman care să ne umanizeze; avem nevoie de un Hristos mai uman şi nu aşa de dumnezeiesc precum ni-l predică Biserica. În acest caz, asistăm la ceea ce, paradoxal şi tautologic, aş numi infuzie de mai multă materie în materie, de mai mult uman în persoana lui Iisus Hristos, uman care să-i asigure pierderea în anonimat.

       Dacă Hristos, Persoana divino-umană, vine să spiritualizeze materia, să o facă mai transparentă, transformând-o în materialitate diafană, în virtutea dumnezeiescului prezent în uman, omul consumist, prin viaţa lui, propune solidificarea spiritului, congelarea lui, dacă e cu putinţă, transformându-l în materialism, în virtutea eliminării dumnezeiescului din uman, în virtutea "umanizării" umanului. Aceasta e drama Crăciunului fără Hristos.

 

     PS Ignatie Mureşanul, Ziarul Lumina de duminică, 23 decembrie 2012

Reînvierea practicilor păgâne

       De ceva vreme s-a instalat o modă în rândul tinerilor cu pretenţia de a aduce ceva nou în modul de a se prezenta pe stradă. Eşti „cool” dacă asortezi la nişte haine peticite sau tocite un cercel, cu atât mai mult cu cât eşti băiat. Ce nu ştiu bieţii tineri care cad în capcana noii mode este că, deşi au pretenţia de a inova ceva în vestimentaţie, nu fac decât să se întoarcă la obiceiurile existente în imperiul roman cu sute de ani în urmă, perpetuate din antichitate până mai târziu în vremea împăraţilor Comneni (sec XI).

       Exista obiceiul ca tinerii care urmau să facă parte din garda imperială să fie însemnaţi, punându-le cercel la ureche, simbolizând faptul că sunt aleşi să-i slujească împăratului, cercelul ţinând loc de etichetă sau de ecuson. Există chiar o icoană în biserica din Platania care-l reprezintă pe Sfântul Gheorghe, soldat martir din sec IV, având cercel la ureche. Aceasta nu înseamnă că marele mărturisitor a încreştinat un obicei păgân, ci totul ţine de inspiraţia pictorului, care a vrut să evidenţieze faptul că Marele Mucenic Gheorghe făcea parte din rândul soldaţilor, fiind un apropiat al împăratului, după cum se ştie din viaţa lui. În limba timpului, aceşti cercei au fost numiţi „scholarikia”, pluralul lui „scholarikion” (cercel), cuvânt derivat de la „scholari”, termen folosit pentru a denumi cadeţii de la curtea din Constantinopol care urmau să intre în garda împăratului.

       Mai mult decât atât, Mănăstirea Maicii Domnului din Araka, Cipru, conţine două fresce în care Iisus Hristos apare cu cercel la ureche. Explicaţia în acest caz este alta şi ţine tot de tradiţia locului redată de pictor fără a ţine cont de canoanele realizării unei icoane bizantine. Este singurul caz de acest gen şi se explică prin faptul că în tradiţia Greciei antice, copilul care era singur la părinţi trebuia să poarte ca semn distinctiv un cercel la ureche pentru a fi recunoscut de ceilalţi şi a-i acorda o atenţie deosebită, relaţionând mai mult cu el, ca să-l ajute să treacă peste neajunsurile provocate de lipsa unui frate. În momentul căsătoriei, tânărul singur la părinţi era dator să dea cercelul jos pentru că de atunci înainte nu mai era singur. Plecând de la această tradiţie locală, pictorul Mănăstirii din Araka a reprezentat chipul Mântuitorului cu cercel la ureche, gândind faptul că a fost Unul şi Singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Unicul copil al Fecioarei Maria.

       Fiind o tradiţie locală, această practică nu a pătruns în tradiţia creştină şi sunt doar excepţii care ţin de măiestria pictorului bisericesc. Fiind o invenţie în iconografie, rezultă în mod cert că învăţătura creştină nu este de acord cu împodobirea bărbaţilor cu cercei, Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli insitând pe decenţă, păstrarea însuşirilor fiecărui gen, neamestecarea vestimentală şi comportamentală a femeilor cu bărbaţii şi părsirea tradiţiilor păgâne care duc la imoralitate şi nu folosesc scopului principal al unui creştin: mântuirea.

       Iată că dorinţa de emancipare afişată prin purtarea cercelului la ureche de către băieţi se transformă în regres spiritual şi întoarcerea la practicile păgâne primitive care nu fac decât să degradeze fiinţa umană, să o depărteze de valorile creştine şi să o devieze de la traseul cel drept care-i asigură la capăt de drum mântuirea.

Ce nume dăm copilului?

       „În numele date copiilor se ascunde mare bogăţie de gânduri. Ele arată nu numai dragostea de Dumnezeu a părinţilor, dar şi multa lor grijă de copii. Prin numele pe care-l dădeau copiilor lor, părinţii de altădată îi învăţau pe copii să-şi alipească sufletul de virtute; nu făceau ca părinţii de acum, care pun nume la întâmplare copiilor lor. Să punem copilului numele bunicului sau al străbunicului – spun aceştia de acum. (cei de pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur; părinţii din vremea noastră au alte preferinţe)

       Cei vechi nu făceau aşa! Îşi dădeau toată silinţa când dădeau nume copiilor; iar numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei care-l purtau, ci era învăţătură de mare înţelepciune şi pentru ceilalţi şi pentru generaţiile viitoare.

       Deci, nici noi să nu dăm nume întâmplătoare copiilor noştri, să nu le dăm numele bunicilor, ale străbunicilor sau ale celor ce au strălucit în neamul nostru (sau nume de actori), ci numele sfinţilor bărbaţi care au strălucit în virtute, al celor care au avut multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.

       Dar, mai bine zis, nu trebuie să se bizuie numai pe numele acestora nici părinţii, nici copiii care primesc aceste nume. Numele nu foloseşte la nimic dacă cel ce poartă numele este lipsit de virtute; ci trebuie să aibă nădejdea mântuirii în săvârşirea faptelor de virtute, nu trebuie să se laude cu numele ce-l poartă, nici cu înrudirea cu bărbaţi sfinţi, nici cu altceva, ci cu îndrăznirea ce le-o dau propriile lor fapte. Dar mai bine spus, nici cu acestea să nu ne lăudăm, ci mai cu seamă atunci să ne smerim şi să fim modeşti, când putem aduna mare bogăţie de virtute. Aşa vom putea păstra şi bogăţia adunată şi vom atrage asupra noastră şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.251

Adevăratul post II

       Vă rog să întrebuinţaţi cum se cuvine timpul postului ce ne-a mai rămas. Să ne cercetăm pe noi înşine în fiecare săptămână, dar, mai bine spus, în fiecare zi, ca să dezrădăcinăm din sufletul nostru păcatele noastre şi să adăugăm dobândire de fapte bune; şi, după cum ne îndeamnă profetul, să ne depărtăm şi de rău şi să facem şi binele. Acesta-i adevăratul post.

       Mâniosul, cu gânduri pline de evlavie, să izgonească din suflet patima ce-l supără şi să îmbrăţişeze blândeţea şi bunătatea. Trândavul şi desfrânatul, îndrăgostitul în toată voia de frumuseţile trupurilor, să pună frâu gândului, să-şi înscrie în inima lui legea lui Hristos, care spune: “Oricine caută la o femeie spre a o pofti, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui.” (Matei 5,28); să alunge patima desfrânării şi să se cuminţească.

       Cel slobod la limbă, care grăieşte tot ce-i trece prin minte, să imite iarăşi pe fericitul profet David şi să spună: “Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.” (Psalmi 140,3); să nu mai grăiască niciodată cum se întâmplă şi cum îi vine la gură, vrute şi nevrute, ci să asculte pe Pavel care spune: “Tot strigătul, mania, hula, vorbele de ruşine şi vorbele proaste să se lepede de la voi împreună cu toată răutatea.” (Efeseni 4,31)

       Dacă ne îngrădim aşa toate mădularele noastre, vom putea săvârşi numai fapte de virtute; vom putea să ne îndeletnicim limba cu doxologii şi laude spre slava lui Dumnzeu, auzul cu ascultarea şi învăţarea cuvintelor dumnezeieşti, mintea cu înţelegerea cuvintelor dumnezeieşti, mâinile, nu cu răpiri şi lăcomie, ci cu milostenii şi faceri de fapte bune, picioarele, nu la spectacole vătămătoare, ci la biserică, la mănăstiri, la raclele sfinţilor mucenici, pentru ca, dobândind de la ele binecuvântare, să nu cădem în cursele vrăjmaşului.

       Dacă suntem cu atâta luare aminte şi ne îngrijim aşa vom putea culege folos şi de pe urma postului, vom putea scăpa şi de uneltirile diavolului şi vom putea atrage mult ajutor de sus.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Trad din limba greacă veche şi note de Pr.Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 165-167.

Postul în civilizaţia materialistă

       “În toata vremea postul este de folos celor ce-l tin pre dânsul…”, spune imnografia Bisericii noastre din vremea Postului Mare; iar marele ierarh Ioan Gura de Aur, într-unul din cuvintele sale de la Pasti, zice: “A trecut vremea postului, dar nu a trecut si trebuinta postului…”.

       Întotdeauna deci, dar mai ales acum, când Postul se afla printre preocuparile de seama ale Bisericii Ortodoxe, este vreme potrivita sa ne oprim putin asupra lui.

       Mi-aduc aminte din copilarie, cu câta evlavie era tinut postul atunci! Nu se facea exceptie de la post, nici pentru caz de boala, nici pentru cei mici, toti îl tineam cu severitate. Sfântul si Marele Post al Paresimilor era asteptat ca un mare eveniment. Erau vase anume pastrate pentru Postul Mare. Si cu câta primeneala sufleteasca ajungeam la Sfintele Pastii “Se poate sa nu tii postul! Domnul Hristos a postit patruzeci de zile pentru pacatele noastre si noi sa nu postim? Mare pacat sa calci rânduiala postului”! Asa gândeau crestinii ortodocsi de altadata.

       Civilizatia noastra materialista si iubitoare de placeri a strâmbat aceasta întelegere. Mi-aduc iarasi aminte de convorbirea dintre un reprezentant al acestui duh si un parinte duhovnicesc, care staruia asupra marii necesitati a postului pentru viata crestina. “Prea cuvioase, zicea acela, a trecut vremea aceea, acum s-au schimbat lucrurile! Un om, ca sa dea randament în munca, are nevoie de atâtea calorii pe zi si de o alimentatie bogata în vitamine…”. Caloriile si vitaminele reglementeaza alimentatia omului de azi, iar rânduielile crestinesti traditionale pentru post par nestiintifice si învechite.

       Într-adevar, este un fapt binecunoscut ca lumea de astazi si mai ales cea de la oras, dintr-o multime de motive, tine tot mai putin posturile bisericesti. Asa de putin, încât conducerea Bisericii Ortodoxe se gândeste la o adaptare a rânduielilor traditionale pentru post. Între temele viitorului sinod panortodox este trecuta si aceea a Postului, socotit ca una din problemele grave ale vietii crestine ortodoxe si nu lipsesc printre teologi glasuri care propun o scurtare a duratei posturilor mari o împutinare a zilelor de post si o îndulcire a meniurilor de post.

       Sa-si fi pierdut oare postul în vremea noastra valoarea lui spirituala si puterea lui înnoitoare de suflet?

       De la început observam ca acest fel de întelegere are în vedere postul mai ales sub aspectul lui material, exterior: schimbare de regim alimentar, reducerea cantitatii de hrana.

       Dar aceasta întelegere a postului nu-i cea adevarata. Învatatura Bisericii noastre ne-o spune cu toata claritatea. “Daca postesti numai de bucate, zice un tropar din vremea Triodului, iar pacatele nu le parasesti, te asemeni cu viclenii draci, care niciodata nu manânca”. Sau altul: “Sa postim post bine placut Domnului. Postul cel adevarat este înstrainarea de rautati, înfrânarea limbii, lepadarea mâniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramântul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevarat si bine primit”. Iar marele Hrisostom zice: “Postesti? Arata-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sarac, ai mila de el; un dusman, împaca-te cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochii si urechile si picioarele si mâinile noastre, ramânând curate de rapire si de lacomie. Picioarele sa nu alerge la spectacolele cele urâte, ochii sa nu priveasca cu pofta la frumuseti straine, gura sa posteasca de înjuraturi si de vorbe nerusinate…”.

       Si numai aceste marturii, si s-ar putea aduce multime, sunt suficiente ca sa întelegem ca a lega postul numai de schimbarea si împutinarea mâncarii este o întelegere nedeplina, unilaterala.

       Nu numai schimbarea de regim alimentar este postul, ci un lucru mult mai complex, o lucrare de adânca prefacere si înnoire a întregii vieti sufletesti si trupesti a crestinului.

       Ne încredinteaza despre acest lucru aceia care au facut din post un prieten iubit pentru toata viata, marii postitori, sfintii.

       “Postul, zice Sfântul Isaac Sirul, este cale sfânta a lui Dumnezeu si temelie a toata virtutea. Este cununa pentru cei ce se înfrâneaza, frumusete a fecioriei si a sfinteniei, maica rugaciunii, înainte mergatorul tuturor faptelor bune…”. (Cuvântul 85). “Postul si înfrânarea, zic Parinti Patericului, sunt bogatia sufletului”, iar Sfântul Ioan Scararul zice: “Postul este luminare a sufletului, paza a mintii, sanatate a trupului, iertare a pacatelor, usa si desfatare a Raiului” (Treapta 14). Mântuitorul însusi ne spune în Sfânta Evanghelie, ca postul este arma nebiruita împotriva dracilor (Marcu 9, 29). Si iarasi cântarea bisericeasca din Postul Mare zice: “Bântuelile dracilor nu îndraznesc asupra celui ce posteste, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se curatesc cu postul” (Triod).

       Astfel, postul se arata ca un mestesug duhovnicesc, care angajeaza întreaga noastra fiinta: sanatate trupeasca, sfintire sufleteasca si trupeasca, iertare de pacate, cale catre cer, arma nebiruita împotriva dracilor, toate acestea si mai multe decât acestea ni le mijloceste postul. Care crestin s-ar putea lipsi de ajutorul lui?

       Mântuitorul Hristos, Care nu avea nevoie de post, a postit totusi pentru ca sa ne învete cu pilda, cât de mare este folosul postului. De aceea, Sfântul Isaac Sirul adauga: “Postul este arma lucrata de Dumnezeu. Si daca Legiuitorul însusi a postit, care dintre cei ce pazesc Legea nu trebuie sa posteasca? Si care dintre cei ce-l nesocotesc nu va fi osândit?

       Pentru ca este absolut necesar pentru viata crestina postul, de aceea si Biserica l-a rânduit de-a lungul întregului an, în posturi de o zi sau de mai multe, pentru ca din întâlnirea cât mai deasa cu postul, sa ni-l facem bun prieten pe calea desavârsirii crestinesti si a poruncit cu hotarâre ca tot crestinul sa-l tina, iar cei ce-l nesocotesc sa fie scosi din Biserica. Aceasta severitate a Bisericii ortodoxe este pe deplin îndreptatita, deoarece nu este posibila desavârsirea crestineasca, mântuirea sufletului fara ajutorul postului. Câteva exemple sunt edificatoare.

       Rugaciunea este oxigenul vietii sufletesti. Asa cum trupul moare fara oxigen, tot asa si sufletul nu poate trai fara rugaciune. Sfintii Parinti numesc rugaciunea “înaltarea mintii catre Dumnezeu”, “Convorbire cu Dumnezeu”. Dar cine nu stie ca omul îngreuiat cu mâncare si bautura nu are mintea sprintena nici pentru cele pamântesti, necum pentru înaltarea catre Dumnezeu în rugaciune. Si dimpotriva, mintea celui usurat cu înfrânare si post este sprintena si usor se înalta pe aripile rugaciunii. Rugaciunea si postul sunt strâns legate împreuna si toti cuviosii si sfintii, care au fost mari rugatori, au fost si postitori.

       Pocainta, spun Sfintii Parinti, este cea mai înalta dintre virtuti, mijloc de continua desavârsire a crestinului, lucrare permanenta a sufletului, care ne trece peste marea vietii spre raiul cel vesnic. Dar ea este asa de legata cu postul încât se confunda cu acesta. Este de neconceput pocainta fara post.

       Tot asa putem spune si despre milostenie, despre smerenie, despre curatirea de toate patimile care robesc pe om si despre toate virtutile, daca le-am lua pe rând, ca se sprijina pe post. Cu adevarat, asa cum spune Sfântul Isaac Sirul: “Postul este temelia a toata virtutea”.
       Daca este asa, atunci de ce crestinii de astazi nu mai tin, sau tin asa de putin postul?

(extrase din: Chemarea Sfintei Ortodoxii – Ieromonah Petroniu Tanase)

Decalogul postului

       Pentru a-şi dobândi roade folositoare de suflet şi mântuitoare, înfrânarea trupească de la anumite mâncăruri, băutură şi plăceri trebuie să fie dublată de un post duhovnicesc.

       În evlavia ortodoxă, s-a impus un aşa-numit "decalog al postului", adică zece poveţe sau reguli ce trebuie urmărite atunci când postim, dacă vrem ca postul sau înfrânarea noastră să fie o adevărată "înflorire" a sufletului.

1. Înfrânează-te de la mâncare, băutură şi de la orice plăcere trupească!

2. Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie în inimă; mergi şi te împacă cu cei ce ţi-au greşit! Iartă din toată inima ta pentru ca şi Domnul să te ierte pe tine!

3. Spovedeşte-te cât mai grabnic la preot! Mărturiseşte toate păcatele, greşelile şi patimile! Ai grijă: păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte pe tine! Leapădă-l!

4. Nu te certa, nu blestema, nu înjura! Cei care înjură se aseamănă celor ce au scuipat faţa lui Hristos în timpul patimilor Sale!

5. Roagă-te în fiecare zi, dimineaţa şi seara, după puterile tale! Însoţeşte rugăciunea ta smerită cu îngenuncheri şi metanii! Roagă-te şi pentru duşmani, ca Domnul să aducă pace şi înţelegere între toţi!

6. Fă milostenie după puterile tale! Dă de pomană acolo unde sunt văduve, orfani, săraci, familii nevoiaşe sau cu mulţi copii!

7. Întoarce la credinţă pe un om păcătos şi neştiutor, dă-i un sfat bun, îndeamnă-l la o faptă bună, vino împreună cu el la biserică!

8. Mergi şi vizitează un bolnav, un muribund, un infirm sau un neputincios; uşurează suferinţa lui, după puterile tale!

9. Pomeneşte-i pe cei morţi, după rânduielile Bisericii!

10. Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să-ţi spui: "Slugă netrebnică sunt, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram dator să fac!" (Nicoleta Olaru)

Preluat din cotidianul Lumina din 14 feb 2012

Minuni petrecute la moaştele Sfintei Parascheva

Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut credincioşilor, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Preacuvioasei maicii noastre  Parascheva de la Iaşi, de-a lungul a 350 de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele.

Cea mai mare minune a Cuvioasei Maicii noastre, Sfanta Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare în toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor care îi cereau ajutor cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, în paraclisul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Căci, aprinzându-se de la un sfeşnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jăratic, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi uimirea celor îndoielnici.

Spre sfârşitul secolului XIX, soţia preotului Gheorghe Lateş, din comuna Rădăşeni-Suceava, suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergând la Sfanta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele sfintei şi-i cerea ajutor. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i se arătă aievea Sfanta Parascheva, în haine albe strălucitoare şi îi spuse:

- Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă!
A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.

În anul 1950, o tânără din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Atunci, bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfanta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat aproape de Iaşi era greu bolnavă de stomac. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întâi la Sfanta Parascheva, cerându-i cu credinţă şi cu lacrimi ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii:

- Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna:

 - Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Maicii noastre, Sfanta Parascheva!

- Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!

 După o oră, femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfanta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile, copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital la Iaşi pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate fiului ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat operaţia. Apoi, s-a observat că afecţiunea pulmonară s-a vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:

- Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. întoarceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!

Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Cuvioasei, Sfanta Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat:

- Mamă, mamă! Aici este Doamne - Doamne?

Mulţumind din inimă pentru ajutor la  Sfanta Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfanta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând soţul acasă, după o oră bate cineva în uşă. Era soţia! Avea chipul palid şi îngândurat.

- Unde ai fost, femeie? Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat-o soţul.

- Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului! După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă.

- Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam la Sfanta Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească.

 De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Maicii noastre, Sfanta Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvântat. Bătrânii spun că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente.

 Aşa ştie să ajute Sfanta Parascheva patria ei adoptivă, pentru credinţa fiilor ei!

În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Drept mulţumire, credincioşii se rugau şi înălţau câte o troiţă cu aducerea moaştelor Maicii noastre, Sfanta Parascheva în satele lor.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Cuvioasei maicii noastre, Sfanta Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla cuvioasei este albă de cărţi, de caiete de şcoală şi pomelnice. Putem spune că moaştele cele mai iubite de credincioşi din ţara noastră şi din afară sunt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare".

Mărturisesc părinţii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe când oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit să se închine şi două creştine bătrâne din Focşani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa Ilie:

- Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Sfanta Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, şi să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeţi şi vă închinaţi!

În clipa aceea, preoţii şi credincioşii au văzut un lucru cu totul sfânt şi minunat. Sfanta Parascheva şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfanta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătâi ca mai înainte. Iată cât de mult iubeşte Sfanta Parascheva pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă!

Preacuvioasă Maică, Sfanta  Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi !