Crucea şi Învierea

      

        Taina Invierii Domnului este nedespartita de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Inviat din morti este Hristos Cel Rastignit.

        Crucea Mantuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice si smerite, facatoare de viata si datatoare de bucurie. In Sfanta Cruce este ascunsa puterea Invierii, iar lumina Invierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfanta Cruce nu este doar semn al jertfei si al mortii, ci si semn al Invierii si al biruintei.

       Invierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinta iubirii Lui smerite asupra pacatului, iadului si mortii. Invierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza pacatului, la starea de faptura vesnic vie, creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se impartasi vesnic din iubirea divina a Preasfintei Treimi.

       Prin Invierea lui Hristos Cel Rastignit se arata ca iubirea omului fata de Dumnezeu si fata de semeni poate fi mai tare decat ura, violenta si moartea. Taria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arata atat in Crucea Sa, ca smerenie, cat si in Invierea Sa, ca slava. De aceea, Biserica Ortodoxa nu desparte niciodata Crucea de Inviere.

       Invidiat si urat de multi dintre carturarii si fariseii care pierdusera in mare parte capacitatea de a simti prezenta activa a lui Dumnezeu in popor, desconsiderat si umilit de autoritatea conducatoare romana, care pierduse simtul dreptatii, tradat si vandut de un ucenic robit de patima iubirii de arginti, parasit de prietenii prea fricosi, uitat de multi carora le-a facut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte si rastignit pe Cruce, intre doi talhari facatori de rele.

       Pe de o parte, rastignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violenta a iubirii lui Dumnezeu de catre omenirea pacatoasa si instrainata de Dumnezeu. Pe de alta parte, jertfa Sa pe Cruce, indurata in mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arata smerenia Sa, ca rabdare a suferintei si ca statornicie in iubire iertatoare, chiar si fata de dusmanii Sai ("Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac", Luca 23, 34).

       Sfantul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a insotit pe Iisus pana langa Crucea Sa, ne spune ca: "Inainte de sarbatoarea Pastilor, stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa treaca din lumea aceasta la Tatal, iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan 13, 1). Iar Sfantul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru ca L-a intalnit pe Hristos Cel Inviat din morti, intr-o lumina coplesitoare pe drumul Damascului, a inteles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, in lumina Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel scria crestinilor din Corint astfel:

       "Cuvantul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim este puterea  lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18). In alta parte, acelasi Sfant Apostol al neamurilor arata ca, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care raspandesc in lume ura fata de Dumnezeu si fata de oameni: "Dezbracand (de putere) incepatoriile si stapaniile, le-a dat de ocara in vazul tuturor,biruind asupra lor prin Cruce" (Coloseni 2, 15).

       Pentru a ramane ascultator si iubitor fata de Dumnezeu-Tatal pana la moarte, Hristos-Domnul a indurat de bunavoie multe rele venite din partea oamenilor pacatosi si a demonilor vicleni, care Il asaltau in pustie cu ispitele poftelor egoiste - adica ispitele lacomiei materiale, ale puterii de stapanire si ale slavei desarte (cf. Matei 4, 1-11) –, iar in Saptamana Sfintelor Patimiri, cu ispitele sau incercarile durerii sufletesti si trupesti pricinuite de invidia carturarilor si a fariseilor, de tradarea lui Iuda, de lepadarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au parasit, de aroganta si viclenia lui Irod, de duplicitatea si lasitatea lui Pilat, de batjocura soldatilor, de ignoranta si ratacirea multimilor invrajbite, de ironia talharului nepocait, de scuipari, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie in palme si picioare, de rastignirea pe lemnul Crucii, de adaparea cu otet, de strapungere cu lancea in coasta. De ce a indurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul, in cuvintele urmatoare: "Acesta a fost... scopul Domnului, ca, pe de o parte, sa asculte de Tatal pana la moarte, ca om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta parte, sa biruiasca pe diavolpatimind de la el prin carturarii si fariseii pusi la lucru de el" (Vezi Sfantul Maxim Marturisitorul,Cuvant ascetic, in Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008, p. 35). Prin ascultare de Dumnezeu pana la moarte, Hristos a ridicat din morti pe Adam cel neascultator, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios si razvratitor.

       Pentru a ne invata ca puterea Invierii era ascunsa in Cruce, adica in iubirea Lui smerita si indelung-rabdatoare, Hristos-Domnul Cel Inviat din morti poarta si dupa slavita Sa Inviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Sau, adica in mainile, in picioarele si in coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 si 27).Hristos poarta stigmatele Crucii in trupul Sau inviat, nu ca sa-Si aduca aminte de cei care L-au rastignit spre a se razbuna pe ei, ci pentru ca ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice si smerite pentru toti oamenii.

        In Biserica Ortodoxa intalnim o multime de simboluri, imagini, gesturi si expresii liturgice ale intelegerii spirituale a legaturii interioare care exista intre Crucea si Invierea lui Hristos.

       Mai intai, in icoana ortodoxa a Rastignirii lui Hristos, chipul Sau nu este crispat, ci pacificat, insemnand pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adica starea in care Iisus rosteste cuvintele:"Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu!" (Luca 23, 46).

       Apoi, icoana Invierii lui Hristos, in forma ei autentica, nu-L prezinta pe Hristos iesind triumfator din mormant, ci prezinta coborarea Sa la iad ca biruinta asupra iadului si a mortii, ca arvuna sau inceput al Invierii de obste (cf. 1 Corinteni 15, 20) si al Judecatii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie,puterea Invierii lui Hristos incepe sa lucreze din insusi momentul mortii lui Hristos pe Cruce si al coborarii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Sau din mormant nu intra in descompunere si nici sufletul Sau nu ramane in iad. Adesea, icoana coborarii la iad ne prezinta slava lui Hristos Cel Inviat ca fiind strabatuta si confirmata de Crucea luminoasa, pentru ca "Hristos S-a pogorat prin Cruce la iad", dupa cum se spune in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

       Cand este marturisita si proclamata Invierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitata, ci unita cu lumanarea de Inviere. Preotul proclama adevarul Invierii, zicand: "Hristos a inviat!" in timp ce inalta Crucea in vazul tuturor, dar nu Crucea singura, ci insotita de o lumanare aprinsa, care este lumina pascala a suferintei transformate in biruinta. Prin Inviere, Crucea devine lumina a iubirii eterne, a vietii mai tari decat moartea.

       In timpul Utreniei Sfintelor Pasti si Utreniei din Duminici cantam sau rostim acest imn:"Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat.Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim (...). Iata, prin Cruce a venit bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui, ca rastignire rabdand pentru noi cu moartea pe moarte a stricat" (Canonul Invierii si Utrenia din Duminici).

       Legatura interioara dintre Cruce si Inviere este o dominanta a intregii spiritualitati ortodoxe liturgice si filocalice, deoarece Ortodoxia este in acelasi timp Biserica pocaintei si a doxologiei, a postului si a bucuriei.

       Intrucat, prin Crucea lui Hristos s-a aratat puterea iubirii mantuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, crestinii, cinstim Sfanta Cruce si ne facem semnul ei cand ne rugam, dimineata, la pranz si seara, cand incepem un lucru si cand il terminam, in vreme de necaz si in vreme de bucurie.

       Legatura dintre Cruce si Inviere, dintre suferinta si speranta, osteneala si bucurie, lupta si biruinta, se vede adesea in iubirea jertfelnica a parintilor buni pentru copiii lor, a parintilor duhovnicesti pentru cei pastoriti de ei, a oamenilor harnici si darnici pentru semenii lor aflati in nevoi, in iubirea jertfelnica a celor care lucreaza si se lupta, permanent, pentru binele familiei si al societatii, al poporului si al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit si a inviat ca sa daruiasca tuturor mantuire si viata vesnica.

BUCURIA SFINŢIRII TIMPULUI

    Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba trecerii dintre ani (2012-2013):

       Slujba Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită la trecerea din Anul Domnului sau Anul mântuirii 2012, în Anul Domnului sau Anul mântuirii 2013, ne arată importanţa sfinţirii timpului vieţii noastre, prin chemarea numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel prin Care s-a făcut lumea (cf. Ioan 1,3) și veacurile (cf. Evrei 1,2), încât El este numit și Împăratul veacurilor.
       Locul cel mai potrivit pentru petrecerea anului vechi şi întâmpinarea anului nou este Biserica lui Hristos, ea fiind mediul de întâlnire a timpului cu veşnicia, aşa cum s-au întâlnit ele mai întâi în Persoana Cuvântului întrupat sau a Fiului veșnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om viețuitor în timp, pentru a dărui oamenilor mântuirea și viața veșnică din Împărăția Cerurilor.

       În Biserică, timpul sfințit prin rugăciune și fapte bune ca întâlnire a omului cu Dumnezeu oferă credincioşilor posibilitatea mântuirii și a participării lor la viaţa veşnică. Pentru Biserică, timpul vieţii prezente are un singur sens: el este timpul mântuirii: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii!” (2 Corinteni 6, 2).

       Prin urmare, în Ortodoxie, fiecare an este „anul mântuirii”, fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipă este timp favorabil pentru mântuire. De aceea, Biserica ne îndeamnă să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate şi gravitate, fiecare clipă a vieţii prezente, preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al ridicării, timp al sfințirii vieții, timp al înmulțirii darurilor primite de la Dumnezeu, timp al pregătirii pentru a dobândi viața veșnică.

       1. Întrucât iconomia sau planul dumnezeiesc al mântuirii oamenilor se desfășoară în timp, timpul Bisericii este o continuă actualizare sau înnoire în Duhul Sfânt a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus nostru Hristos. Desigur, evenimentele unice și irepetabile ale Întrupării, Naşterii, Răstignirii și Învierii Domnului Iisus Hristos au avut loc în momente precise ale istoriei mântuirii, „în vremea aceea”. Însă, întrucât „Iisus Hristos, ieri azi și în veci, este același” (Evrei 13,8), El Se face prezent și oferă timp de mântuire tuturor generaţiilor până la sfârșitul veacurilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28,20). El are puterea de a deschide timpul liturgic şi de a Se pune înăuntrul fiecărei clipe, ca adevăratul conţinut al tuturor evenimentelor şi al Sfintelor Taine creştine (Cf. Paul Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et Niestlé, Neuchâtel, Paris, 1959, p. 208).

      2. Întâlnirea credincioşilor cu „vremea aceea” şi regăsirea tuturor în aceeaşi comuniune cu momentele sfinte ale istoriei mântuirii şi cu sfinţii din toate timpurile nu sunt o simplă încercare de transpunere pe cale de rememorare, ci sunt o trăire aievea, în prezent, prin harul divin, a evenimentelor săvârşite de Hristos Domnul în trecut. Astfel, în Biserică, se oferă posibilitatea transcenderii timpului fizic, „devenind contemporani reali ai evenimentelor biblice… Nu este vorba deloc de repetiţie umană, ci prin contemporaneitate liturgică noi comunicăm dincolo de timp cu ceea ce rămâne o dată pentru totdeauna” (Paul Evdokimov, op.cit. p. 241 şi 242).

       În acest sens, pentru Ortodoxie, în fiecare an, „Hristos Se naşte”, nu doar: „S-a născut”! De aceea, credincioşii trăiesc duhovnicește sărbătoarea ca pe un fapt prezent al întâlnirii lor cu Hristos Cel veșnic viu.

       De asemenea, în rugăciunile de la împărtăşirea cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, noi Îi cerem zicând: „Cinei Tale, celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…” .

       Iar în cadrul unei zile liturgice este evocată simbolic şi reînnoită spiritual întreaga istorie a mântuirii, și anume prin rânduiala celor Şapte Laude, așa cum se săvârşeşte ea în mânăstiri şi catedrale chiriarhale (Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia plus Ceasul 1 şi Ceasurile 3,6,9). Prin urmare, cele Șapte Laude ne amintesc în fiecare zi de istoria mântuirii, de la cele mai îndepărtate începuturi ale ei (crearea lumii şi a omului), până la sfârșitul lumii prezente, când Hristos, Mirele Bisericii, va veni întru slavă să judece vii și morții (cf. Matei 25, 31-46) și să dăruiască oamenilor viața veșnică, într-un cer nou și un pământ nou (cf. Apocalipsă cap.3).

       Numărul şapte al Laudelor ne aduce aminte de cele șapte zile (etape) ale creaţiei, de cele şapte zile ale săptămânii și de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt Care sfințește spațiul și timpul.

       Timpul se sfințește prin rugăciune ca legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt. În această privinţă, este semnificativ faptul că Biserica Ortodoxă are în cultul ei cartea numită „Ceaslovul”, potrivit căreia, rugăciunea ritmează ca un orologiu timpul duhovnicesc al credinciosului. În plus, Calendarul cu fiecare zi sfinţită de pomenirea sfinţilor din calendar, cu fiecare lună, cu fiecare sărbătoare, este fereastra sau ecranul prin care privim duhovnicește timpul, ca timp sfinţit sau timp orientat spre viața veșnică.

       Însă timpul mântuirii se prezintă sub mai multe aspecte. El este timpul pocăinţei, timpul despătimirii, timpul rodirii şi al sfințirii omului prin legătura sa permanentă cu Dumnezeu Cel sfânt și veșnic, încheindu-se cu acel „sfârşit creştinesc” sau timpul trecerii la viaţa veşnică din Împărăția Cerurilor. Acolo vor străluci, etern, ostenelile duhovnicești ale vieţii pământești şi se va arăta deplin lumina lor harică primită de la Dumnezeu.

       Valoarea unică a timpului pocăinţei, ca dar pentru dobândirea mântuirii, nu poate fi exprimată deplin în cuvinte, deoarece acest timp cuprinde însăși taina iubirii milostive și mântuitoare a lui Dumnezeu. Elocvent în această privinţă este cazul tâlharului de pe cruce, care s-a mântuit în ultima clipă a vieţii sale (cf. Luca 23, 43) sau pilda ultimilor lucrători din vie care au fost răsplătiţi ca și primii lucrători, deşi au venit în al unsprezecelea ceas (cf. Matei 20, 1 - 16).

       La fiecare Sfântă Liturghie noi cerem lui Dumnezeu: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi", sau cerem să ne dăruiască „sfârşit creştinesc vieţii noastre”, cu nădejdea folosirii timpului rămas al vieţii noastre, ca timp al mântuirii.

       În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris cu fapta, cu vorba sau cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun, corectăm capitole din viaţa noastră, fraze întregi din cartea vieţii noastre, exprimări greşite! Dar, atunci când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum ne-a găsit ceasul morţii şi ziua judecăţii (Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1997, p.190 - rezumat - ).

       Deci, timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării. Poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naştere ca: sănătate, inteligenţă, frumuseţe ș.a. De asemenea, darurile primite la Botez ca daruri ale Duhului Sfânt pot fi înmulţite sau pot fi risipite. Totul depinde de noi, de credința, voința și lucrarea noastră, dacă sfinţim timpul prin rugăciune, pocăință și fapte bune sau profanăm și pierdem timpul vieții noastre prin nepăsare, lenevire și amânare.

      Să ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului și tuturor sfinților să ne ajute să dobândim bucuria sfinţirii timpului vieții noastre pământești, ca timp al mântuirii și al pregustării vieții veșnice din Împărăția Cerurilor.

       Hristos Domnul, Împăratul veacurilor, să vă dăruiască tuturor celor care vă rugați, la trecerea dintre ani și în tot anul, sănătate şi mântuire, pace și bucurie, să binecuvânteze familiile și activităţile dumneavoastră și să vă împlinească toate dorinţele de bine, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria sfinților.

       Întru mulţi şi fericiţi ani, cu spor în credință și în fapte bune!

                               † DANIEL

              Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

sursa: http://www.basilica.ro/stiri/bbucuria-sfinirii-timpuluib_2499.html

Spovedania autentică şi lucrătoare

       Domnul si Mântuitorul nostru ne cheamă pe toti la Sine, graind: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!” Sa ascultăm acest glas mângâietor şi să ne grăbim către Domnul. Impărăţia lui Dumnezeu – ce lucru negrăit de bun! Şi pocăinţa – ce mijloc lesnicios, îndemânos şi grabnic, mai ales în aceste zile, când toată rânduiala de viaţă, şi pilda de obşte, şi aceste slujbe mişcătoare, umilicioase, ne trag chiar împotriva voii noastre la plâns şi pocăinţă! Pe drept cuvânt Sfântul Apostol, înainte de începutul postului, i-a chemat pe toţi in Duminica lăsatului sec de brânză: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iata acum este ziua mântuirii!” Vremea este bineprimită fiindcă păcătosul aţipit nu va mai auzi în nici o altă vreme asa des chemarea însufletitoare: „Desteaptă-te, cel ce dormi, si te va lumina Hristos!” Si bine faceţi că, luând aminte la această poftire, alergaţi la uşile pocăinţei cu atâta râvnă. Purcedeţi, deci, mai cu îndrăzneală, bateţi mai stăruitor! Multmilostivul va deschide, va tinde căi voi mâinile Sale şi vă va primi în braţe.

       Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” Insă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

       In lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc, de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toata necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecăm vindecaţi, venim necuraţi si plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!”

       Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

       Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc Il reprezintă şi spune Cuvântul Lui. Domnul ştie păcatul tău, şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfăţişa El însuşi ori te-ai ascunde, aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rânduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

       Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gândul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie si fără folos cu o ruşine mântuitoare! Inaintea fetei întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine, că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decât să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rânduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.

       Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii isi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decât toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poa­te fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvârşi orişice virtuţi, numai să rămână neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul însă, legea e aşa: „Nu Imi da milostenie, dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei”. Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se infrângă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrângerii.

       Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frânge trupul, a fost rânduită cu scopul ca sub această nevointă exterioară să se zămislească şi să se desăvârşească întru străpungere mişcările de pocăinţa ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spoveda­nie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lângă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde esta rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frângerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci înmoaie-ţi inima, topeşte-o frângând-o – şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării si al dezlegării de către Dumnezeu.

       Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învăţa pe cel care se pocăieşte sa lucreze în pocăinţa sa, atât lăuntric, cât şi în afară, in aşa chip încât să culeagă cu mâinile pline roadele ei, în rândul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adânc inima se mărturiseste deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să râvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie!

       In urma dezlegării de păcate, frângerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta sa vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiti din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvârşire înnoiţi în toate simtamintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urâţi cele faţă de care mai înainte erati impătimiţi; ca să iubiţi în locul mâniei blândeţea, în locul trufiei smerenia, in locul beţiei trezvia, în locul curviei întreaga înţelepciune [curatia], în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei dărnicia, în locul iubirii de plăceri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneală, în locul împrastierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirii cinstirea aproapelui – într-un cuvânt, în locul oricărui păcat şi oricărei patimi virtutea şi buna aplecare potrivnică.

       Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci când după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sunt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfârşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încât atunci când se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerând să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă: „Noi nu mai suntem aceiaşi!”

       Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plânge, şi vom dobândi dezgust faţă de ele, şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luând hotărârea nestrămutată de a nu le mai repeta: fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. Amin!

( Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Simbolismul slujbei de Înviere

       Inima cultului ortodox este sărbătoarea Sfintelor Paști. De ce ? Pentru că Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este vestea cea bună, unică, în sensul că ea este temelia vieții creștine. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor în prima sa epistolă zicând: Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este propovăduirea noastră și zadaranică este și credința voastră. Deci, creștinul este cel care mărturisește în primul rând că Hristos a Înviat și așteaptă cu speranță învierea morților și viața veacului ce va să fie, după cum mărturisim în Simbolul Credinței.

       Adevărul Învierii lui Hristos este Lumina vieții creștine. De aceea, Învierea lui Hristos este serbată nu numai în ziua de Paști, ci la începutul fiecărei săptămâni. Ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii Domnului, adică ziua de duminică. Această zi, întâi a săptămânii, este lumină pentru toată săptămâna și pentru întreaga noastră viață. De la Învierea lui Hristos încoace, toată viața este orientată spre învierea universal.

      Semnificația slujbei din noaptea aceasta este profundă și bogată. Mai întâi de toate, cântările sunt bogate, dar și gesturile simbolice liturgice pe care noi le săvârșim. În biserică, atunci când începe slujba de Înviere, se sting toate luminile. O singură lumină mai rămâne aprinsă, aceea de pe Masa Sfântului Altar. De ce întuneric în biserică înainte de proclamarea Învierii Domnului ? Și de ce doar o candelă rămâne aprinsă ? Întunericul simbolizează mormântul și iadul. Hristos a coborât cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Său unit cu Dumnezeirea Sa în iad. Pentru că era unit trupul cu Dumnezeirea Sa, El nu a intrat în stricăciune, iar sufletul Său fiind unit cu Dumnezeirea Sa nu a putut să fie ținut în iad. Deci, sufletul îndumnezeit al lui Hristos care a coborât la iad este simbolizat de lumina din candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. Hristos Domnul după ce a biruit iadul cu strălucirea Slavei Sale se unește cu trupul și Înviază din mormânt. De aceea, după cum Hristos a Înviat din mormânt, protosul slujbei, arhiereul sau preotul care conduce slujba de Înviere iese din Sfântul Altar și spune: Veniți să primiți lumina! și din lumina una se ajunge la toate luminile. Aceasta este icoana Învierii lui Hristos cel Unul din care noi primim lumina pentru învierea noastră a tuturor. Se vede deci, pe de o parte, trecerea de la întuneric la lumină, iar pe de altă parte se vede că Hristos este începătura învierii celor adormiți. Învierea Lui este temelia învierii universale, a tuturor oamenilor.

       Slujba de Înviere nu se săvârșește în interiorul bisericii, ci în afara bisericii pentru că ea privește pe toți oamenii, nu numai pe creștini. Ea este o mărturisire în lume că toți oamenii sunt chemați la învierea cea de obște sau învierea universală și fiecare poate primi lumină, pace și bucurie din lumina, pacea și bucuria lui Hristos potrivit intensității credinței sale și potrivit iubirii sale față de Dumnezeu și față de semeni. Atâta lumină am adunat în candela sufletului nostru, cât am iubit pe Dumnezeu și pe semeni în viața aceasta.

       Salutul pascal ”Hristos a Înviat! - Adevărat a Înviat!” nu este o formă folclorică, ci este o mărturisire de credință: ”Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest sens: De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a Înviat te vei mântui. Deci, credința în Dumnezeirea și Învierea Lui este condiția mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel adaugă: Căci cu gura se mărturisește, cu inima se crede spre dreptate și cu gura se mărturisește spre mântuire. Degeaba credem noi în gândul nostru doar că Hristos a Înviat, dacă nu-L mărturisim cu gura. Prin aceasta arătăm că suntem creștini și toată credința Bisericii este rezumată în salutul pascal: Hristos a Înviat!.

      Trăim într-o lume în care există multă însingurare, întristare, sărăcie, suferință și mulțime de bolnavi și de oameni pe care nu-i mai iubește nimeni, iar singura lor speranță este Hristos. Noi, dacă avem Duhul și iubirea lui Hristos în inimi devenim Mâinile lui Hristos, trupul Său tainic care ajută pe cel sărac, bolnav, singur și bătrân ca să simtă că Hristos Cel Înviat nu este doar în ceruri, ci este prezent în Biserica Sa și în fiecare creștin spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire.

Preluat de pe www.basilica.ro

Adevăratul post

       “Toată grija noastră să ne fie pentru mântuirea sufletului, cum am putea înfrâna săltările trupului, ca să postim cu adevărat, adică să ne oprim de la rele. Acesta este postul. Că pentru de aceasta ne oprim de la bucate, ca să înfrânăm tăria trupului, să facem calul uşor de strunit.

       Se cuvine ca acela care posteşte, mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie învăţat să fie bun şi blând, să aibă inima zdrobită, să zmulgă din minte gândurile poftelor celor rele, să aibă înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată; să fie mai presus de bani, să fie darnic atunci când face milostenie şi să izgonească din sufletul său orice răutate faţă de semenul său. Acesta e adevăratul post, după cum spune şi Isaia, vorbind din partea lui Dumnezeu: «Dezleagă învoielile cele făcute cu sila, frânge cu cel flîmând pâinea ta, adu în casa ta pe săracul fără adăpost». (Isaia 58,6-7) «Şi dacă vei face asta – spune mai departe Dumnezeu – atunci va ieşi dimineaţa lumina ta şi sănătatea ta va înflori.» (Isaia 58,8)

       Aşa să postim şi să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atât numai că stau nemâncaţi până seara. Nu ni se cere nouă atât, ci, ca împreună cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm multă silinţă pentru săvârşirea faptelor celor duhovniceşti.

       Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici. Cum a dispreţuit trupul, aşa se cuvine să dispreţuiască şi slava deşartă şi să se uite numai la Acela Care cercetează inimile şi rărunchii; să se roage cu toată sârguinţa, să se mărturisească lui Dumnezeu şi să se ajute după putere prin facerea de milostenii. Această poruncă de a face milostenii poate să ne şteargă toate păcatele, să ne smulgă din focul gheenei, numai să facem milostenia din belşug şi nu de ochii oamenilor.”

(După Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, traducere din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 87-88)

Din învăţăturile Sfântului Antim Ivireanul

       Cuvine-se omului să se bucure de bunătatea cea mare a lui Dumnezeu şi să se teamă cu cutremur de mărirea Lui. Încă să ceară ajutorul şi mila Lui cea bogată. Că, fără de mila Lui, nu vom putea face nimic spre mântuirea sufletelor noastre.

        Fără aceste trei bunătăţi - credinţa, nădejdea şi dragostea - nu este cu putinţă cu nici un mijloc să se mântuiască creştinul, căci acestea sunt temeliile creştinătăţii.

       Zicea iarăşi fericitul mitropolit Antim: - Precum nu este cu putinţă a trăi cineva pe pământ fără de hrană trupească, fără îmbrăcăminte şi fără somn, aşa nu poate trăi nici fără aceste trei bunătăţi, care sunt credinţa, nădejdea şi dragostea.

 Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu se deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat că va lua, prin pocăinţă, iertarea păcatelor şi orice altă cerere trecătoare sau veşnică.

       Apoi adaugă şi acestea:  - Nădejdea este de două feluri: una bună şi alta rea. Bună este aceea când nădăjduieşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce voieşte să facă, cum zice David: cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu, mila îl va înconjura (Ps. 31, 11). Nădejdea este rea când nădăjduieşte cineva în om să-i facă vreun bine sau vreo îndemnare la lucrurile cele trecătoare ale lumii. Această nădejde este mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăşi David: Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire (Ps. 145, 3).

       Dragostea este o unire a multora într-aceeaşi cale către Dumnezeu şi vârf al tuturor bunătăţilor. Aceasta este de trei feluri: una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimaşă şi rea.

       Altă dată, smerindu-se, mitropolitul Antim zicea: - Fiind orbiţi de deşertăciunile cele lumeşti, nu ne bucurăm de altceva fără numai de lucrurile întunericului veacului acestuia. Că suntem porniţi cu toţii spre răutăţi, ca o roată când scapă la vale şi nu se poate opri. Şi acestea toate nu se trag din alta, fără numai din necredinţa noastră. Că ni s-au împietrit inimile întru răutăţi asemenea lui faraon şi umblăm ca nişte cai sirepi (sălbatici), fără de zăbală şi fără de ruşine, până vom cădea în vreo prăpastie şi vom pieri.

       Deci vă zic, iubiţii mei, şi vă învăţ cu frica de Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstor ce vă sunt, să vă veniţi în fire şi să vă căiţi de lucrurile cele necuvioase, că Dumnezeu este milostiv şi, dacă va vedea întoarcerea noastră şi pocăinţa cea bună, ne va ierta. Că zice prin gura Proorocului Isaia: Întoarceţi-vă către Mine şi mă voi întoarce şi Eu către voi (Isaia 45, 22).

Precum cere împăratul dăjdii de la noi, aşa ne cere şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos în Evanghelie: Daţi cezarului cele ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Marcu 12, 17).

       Să nu socotiţi că îi va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne ierte pentru că avem nevoi, dacă nu vom face după putinţă şi poruncile Lui, că ne va arunca de unde nu vom putea să mai ieşim. Ci să lăsăm năravurile cele rele şi obiceiurile cele necuvioase, că doar s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne ierte şi să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată.

       La începutul Postului Mare, aşa învăţa pe fiii săi duhovniceşti:
- De păcatele ce se fac cu pricepere (cu ştiinţă şi voinţă), fiecare să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. Că mai rea moarte nu este alta, decât a fi cineva despărţit de Dumnezeu prin păcat, că zice Ioan: Cel ce face păcatul, de la diavolul este, că din început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3,8).

      În toate zilele ce sunt în grădina anului, fiecare să mănânce cele ce sunt rânduite spre hrana trupului, cu socoteală şi fără de vicleşug. Iar postul cel hotărât pentru folosul sufletesc, care cu priceperea noastră îl putem face bine sau rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri, căci calcă porunca lui Dumnezeu. Şi mai rea moarte decât a călca cineva porunca lui Dumnezeu, nu este alta. Că va fi izgonit de Dânsul din grădina Bisericii, ca şi Adam din rai.

       Vrând noi a face această călătorie asupra vrăjmaşului sufletelor noastre, trebuie să luăm împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca merinde la vreme de primejdie. Aceste lucruri sunt: spovedania, rugăciunea, postul, milostenia şi dragostea.

       Să ne spălăm păcatele cu spovedania, mărturisindu-ne înaintea duhovnicilor noştri cu frică şi cu inimă înfrântă, pârându-ne pe noi înşine, ca înaintea lui Dumnezeu. Să nu dăm pricina pe alţii, sau să zicem că de nevoie sau din neputinţă am făcut păcatul, că nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a folosit nici Adam. Că vrând Dumnezeu să-l aducă la pocăinţă, în loc de a-şi cunoaşte greşeala şi a-şi mărturisi păcatul, el făcea pe Dumnezeu vinovat că i-a dat femeie.

       Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând: Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie (Fac. 4, 13). Asemenea şi Iuda, măcar că s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde.

 Spovedania să o facem cu gândul ca să nu mai greşim de aici înainte. Că faraon, deşi s-a mărturisit zicând greşit-am Domnului (Ieş. 10, 16), dar n-a folosit nimic, că nu gândea a se părăsi de răutăţi. Pentru aceea a şi pierit. Iar noi să avem nădejde bună, că de ne vom spovedi cu inimă curată şi cu gând să nu mai greşim, ne va ierta Dumnezeu şi vom auzi ca David: Domnul a mutat păcatul tău, nu vei muri (II Regi 12, 13).

        Cu rugăciunea să cerem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre, că ne-o va da, după cum singur Hristos zice: Cereţi şi se va da (Matei 7, 7). Că rugăciunea ce se face cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile şi intră în urechile lui Dumnezeu.

        Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm sufletul, ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Iar postul trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că, precum nu sunt dulci bucatele fără sare, aşa nici postul fără rugăciune.

      Precum sunt păzitori sfinţii îngeri celor ce postesc şi îi feresc de toate primejdiile, aşa şi celor ce nu postesc sunt păzitori dracii şi îi îndeamnă la multe păcate. Să ne ostenim, deci, ca să nu avem părtăşie cu diavolul. Că nu s-a făcut nimeni ucenic bunătăţilor, din cei ce s-au îndestulat cu mâncări, după pofta lor. Nici din cei ce iubeau răsfăţările nu s-a făcut (nimeni) părtaş împărăţiei cerurilor.

       Cu milostenia să îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste din milă agonisitele noastre cele drepte lipsiţilor, săracilor, străinilor, bolnavilor şi celor ce sunt în închisori. Atunci vom fi şi noi miluiţi de Dumnezeu, după cum zice la cele zece fericiri. Iar de vom da milă din jafuri, mai multă osândă vom câştiga.

       Cu dragoste să ne încredinţăm, că de vom iubi pe vecinii noştri, după porunca lui Dumnezeu, ca pe noi înşine şi le vom face bine, vom fi şi noi asemenea Lui şi ai Celui de sus, după cum zice David. Că dragostea este singur Dumnezeu şi cel ce rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu într-însul (I Ioan 4, 16).

       Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode? Că Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte, care se feresc de cele oprite.

        Când intrăm în sfânta biserică, zicea marele ierarh, să ne curăţim întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu conştiinţă întreagă să ne facem vase alese, ca să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre.

       Altă dată, iarăşi spunea: - Patru sunt bunătăţile cele sufleteşti: vitejia (bărbăţia), înţelepciunea, dreptatea şi curăţenia. Patru sunt şi bunătăţile cele trupeşti: tăria, întregimea, frumuseţea şi sănătatea. Dintre aceste bunătăţi, ale sufletului şi ale trupului, se nasc alte patru bunătăţi de obşte: credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia.

        Fără de credinţă nu este cu putinţă să ne mântuim. Locaşul ei este inima omului şi viaţa ei sunt faptele cele bune, după cum zice Apostolul Iacob: Că precum trupul omului este mort fără de suflet, aşa şi credinţa este moartă fără de fapte bune (Iacob 2, 26).

       Smerenia este sfârşitul, legătura şi pecetea tuturor bunătăţilor, că de ar face cineva toate bunătăţile lumii şi smerenie nu ar avea, toate sunt pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic şi osteneala lor este în deşert, pentru că smerenia este maica tuturor bunătăţilor.

       Precum maica pune multă nevoinţă, din firească dragoste ce are, de hrăneşte copiii săi ca să-i crească şi îi fereşte de toate, ca să nu li se întâmple vreo primejdie şi să-i piardă, aşa şi smerenia hrăneşte bunătăţile (faptele bune) ca să crească şi le fereşte de toate primejdiile ca să nu piară. Pentru că păcatul cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele este mândria, pe care a izvodit-o şi a născut-o singur satana.

      Păcatul se aseamănă pietrei care caută să meargă la maica ei în pământ, de unde şi este. Iar bunătatea se aseamănă focului care caută să meargă (totdeauna) sus, în văzduh, unde îi este matca, că Dumnezeu este foc mistuitor şi pară de foc subţire, precum l-a văzut Proorocul Ilie.

       Precum un om are în casa lui aur, argint, unelte şi haine şi când iese din casă pune lacăt şi încuie, ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure şi să se păgubească, aşa şi smerenia încuie ca un lacăt toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să i le fure, şi se va păgubi de osteneala pe care a făcut-o.

       Zicea iarăşi: Credinţa, rezemându-se pe dragoste, creşte, se măreşte şi face toate roadele bunătăţilor, că pământul credinţei este dragostea.

De ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit întru atâta osândă neamul omenesc. Şi noi, acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi întru atâtea scârbe şi nevoi.

       Iar către cei ce nu iartă pe semenii lor, zicea mitropolitul Antim:
- Tu, cel ce urăşti pe fratele tău atât cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci îi porţi pizmă şi îl zavistuieşti pe la unii şi pe la alţii, ca să-i faci pagubă şi să-1 supui şi să-1 sărăceşti, tu, cu adevărat, nu eşti creştin, nici om pe pământ, ci eşti singur satana, care a pârât pe Dumnezeu la Adam.

       Apoi iarăşi adăuga: Care preot este acela ce te spovedeşte şi te lasă pe tine, cel ce pârăşti pe fratele tău, să te cumineci? Acela cu adevărat nu este preot, ci este singur Iuda şi vânzător al lui Hristos şi nu i se va ierta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face oricâte alte bunătăţi. Că zice Hristos: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 12, 7).

       Să alergăm la sfintele biserici, dacă nu în toate zilele, pentru multe neputinţe şi nevoi ale noastre, ce ne vin întotdeauna din valurile lumii, măcar Duminicile şi sărbătorile. Căci, pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile. Una, pentru ca să ne odihnim şi noi şi dobitoacele noastre de trudele şi de ostenelile ce le facem peste toată săptămâna. A doua, pentru ca să mulţumim şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru multele şi nespusele faceri de bine ce le- a arătat către noi şi le arată întotdeauna ca un milostiv. A treia, ca să auzim cântările şi slujbele ce se fac pentru folosul sufletului.

       Precum nu poate trăi trupul omului fără de hrană simţitoare, aşa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Hristos în Evanghelie: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; Luca 4, 4).

       Când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi; ci să facem cum face ariciul. Că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură viţa de cad boabele jos şi se rostogoleşte pe dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi, fiecare, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie!

       Pocăinţa atunci este pocăinţă, când merge cineva de bunăvoia sa, fără de nici un fel de pricină (silă), să se spovedească la duhovnicul lui, cu umilinţă, cu înfrângere de inimă, cu lacrimi fierbinţi şi cu gând desăvârşit, ca să se părăsească de păcate. Căci acestea sunt temeliile pocăinţei.

       Taina pocăinţei este întocmai în cinste şi în lucrare cu Sfântul Botez. Căci, precum acesta spală păcatul strămoşesc şi face pe om fericit, sfânt, desăvârşit şi fiu al lui Dumnezeu după har, aşa şi sfânta pocăinţă face pe om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit şi sfânt şi, din fiul neascultării, fiul lui Dumnezeu.

       Altă dată zicea iarăşi: Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos şi noi, cei bisericeşti, adică diaconii, preoţii, călugării şi arhiereii. Că noi suntem păcătoşi şi greşim înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât cei simpli. Iar greşelile ce le facem, mai mult prin ştiinţă le facem, şi, de nu ne vom pocăi, vom avea mai multă osândă decât cei ce greşesc prin neştiinţă, după cum zice la Sfânta Evanghelie că, cel ce cunoaşte mult, mult se va pedepsi şi celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).

       Nu este cu putinţă să ajungă cineva la liniştea mântuirii - zicea bunul păstor -, de nu va trece întâi prin uşa răbdării. Nu este cu putinţă să se suie la cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu putinţă să se înalţe în ceata sfinţilor, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, în cetatea celor pământeşti.

       Nu este cu putinţă să împărăţească cineva împreună cu Hristos la cer, de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putinţă a-i rămânea cuiva nume vestit în lume, cu fapte rele şi necuvioase.

        În trei chipuri greşeşte omul: din slăbiciune, neştiinţă sau din firea (voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl se cheamă Atotputernic. Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu se cheamă Înţelepciune. Păcatul din voia cea rea este împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă Bun.

       Pe omul care va greşi din slăbiciune sau din neştiinţă îl va ierta Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că aşa zice David: Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele, Doamne, nu le pomeni (Ps. 24, 7). Iar cine greşeşte din firea (voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că aşa zice Domnul: Tot păcatul şi hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta (Marcu 3, 28-29).

Predica la Botezul Domnului

      Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!

     “In vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”(Marc. 1, 9-11).

     Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: “Tu esti Fiul Meu cel iubit”. Simtim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui ceresc: “Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt”.

     Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: “Zis-a Domnul (adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut”. Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit”, Ii rostise din vesnicie. “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”. Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a venit la Ioan.

     Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea a zis un profet – un cuvant de la Dumnezeu: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri. Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise – de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus – taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: “Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?”. Si Iisus ii raspunde: “Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea”. Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala – a esenienilor – care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub numele de botez.

     Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): “Legea si proorocii au fost pana la Ioan”; iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura “indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: “Acesta este Fiul Meu cel iubit...”. Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: “Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”, asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

     Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus si le-a spus ucenicilor: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus – Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat – de la Dumnezeu, nu de la mine – ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste – cum avem atatea cazuri – oameni drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: “Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii”, ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.

     Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: “Tu esti Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”. Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: “Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si Eu va voi odihni pe voi”, si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa descoperiti in voi chipul Fiului Meu.

     Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce, moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la aceasta mare sfintire: “Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!”. Si noi auzim acum ca atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), “ca un porumbel”, si glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit cuvant, dar a si vazut – rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in Dumnezeul Cel viu) – cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza. De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...”. Si adresandu-se Mantuitorului: “Te-am vazut prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul; cu frica sta inaintea Lui. Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de veselie s-a umplut”.

     Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu – in familie, in persoana lui – dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.
                                                                                                                         Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica dinaintea Botezului Domnului

Cea mai buna pregatire pentru o sarbatoare bisericeasca este impacarea cu vrajmasii.

     Nu este oare un lucru fara judecata, ca atunci, cand soseste o sarbatoare, sa se intrebuinteze asa de mare ingrijire, de a se scoate din lada mai dinainte haina cea mai frumoasa si a o tine gata cu cea mai mare acuratete, si a-si pune incaltaminte frumoasa, a aseza pe masa mancaruri scumpe, a aduce din toate partile tot felul de prisosinta, si a se impopotona si impodobi in tot chipul, dar a nesocoti cu totul sufletul, sufletul cel parasit, cel patat, cel salbaticit, cel flamand si necurat? Tu aduci aici in Biserica un trup impodobit, dar un suflet gol si uracios. Caci trupul il vede cel asemenea tie, robul cel asemenea tie, si de aceea putin intereseaza el, fie sub orice forma; dar pe sufletul tau il vede Dumnezeu, si desigur neingrijirea ta de dansul va fi aspru pedepsita.

     Nu stiti voi, ca pe acest altar arde focul cel ceresc, adica Dumnezeu-omul este de fata? De aceea nu aduce cu tine aici paie, lemne, ogrinji si altele de asemenea, adica pacatele, pentru ca sufletul tau sa nu se aprinda de acel foc ceresc si sa se mistuiasca. Mai vartos adu cu tine pietre pretioase, aur si argint, adica fapte bune, pentru ca acestea aici inca mai mult sa se curate, si ca sa te poti intoarce de la altar cu castig mare si bogat. De este intru tine ceva pacatos, leapada si departeaza aceea din sufletul tau, inainte de a veni aici la altar.

     Daca cineva cu deosebire are un vrajmas, de care a fost greu jignit, sa lepede acum vrajmasia si sa domoleasca sufletul sau cel aprins de manie, care se framanta in clocotire, ca sa vina iarasi in linistea si pacea sa cea launtrica. Mai mult decat toate este aceasta de trebuinta, cand voiesti sa te apropii la Sfanta Cuminecatura. Caci prin Sfanta Cuminecatura vrei sa primesti la tine pe un imparat, iar cand un imparat voieste sa primeasca locuinta in sufletul tau, trebuie sa domneasca acolo mult repaus si liniste si o pace adanca.

     Dar tu te impotrivesti si zici, ca ai fost prea jignit si de aceea nu poti sa-ti potolesti mania. Dar spune mie, voiesti oare sa te vatami pe tine insuti mai mult, decat toate. Orice ar face vrajmasul, nu poate sa te vatame asa de mult, pe cat te vatami tu insuti, cand nu voiesti a te impaca cu dansul, si asa nesocotesti porunca lui Dumnezeu. Vrajmasul te-a jignit; ei bine, dar spune mie, voiesti oare pentru aceea a jigni si tu pe Dumnezeu? A nu te impaca cu jignitorul, nu vrea sa zica a-l pedepsi pe acela, ci mai vartos vrea sa zica a jigni pe Dumnezeu, care a dat legea impacarii. Asadar nu te uita la acel asemenea tie rob, care te-a jignit, si nu socoti marimea jignirii, ci uita-te numai la Dumnezeu si la frica de Dumnezeu, si gandeste intru sineti, ca cu cat mai mare sila vei face sufletului tau, si cu cat sunt mai mari jignirile, care tu le ierti, cu atata mai mare va fi si rasplatirea ta la Dumnezeu, care cere acestea de la noi. Si precum tu acum, dupa ce a-i iertat, din partea ta primesti pe Dumnezeu in Sfanta Cina cu toata cinstea, tot asa si ei in ceea lume te va primi cu toata cinstea, si va rasplati ascultarea ta inmiit.

     Multe dusmanii raman asa zicand vesnice, pentru ca nu s-au impacat de indata in ziua cea dintai. Pentru aceea nimeni sa nu urasca pe potrivnicul sau mai mult decat o zi, si sa se desfaca de mania sa inca inainte de sosirea noptii, adica ceea ce zice Apostolul: "Sa nu apuna soarele intru mania ta" (Efes. IV. 26), pentru ca nu in singuratatea noptii sa stranga si sa socoteasca toate la un loc, cate in manie s-au vorbit si s-au facut, ca nu cumva prin aceasta sfarsitul sa se faca inca mai rau si impacarea inca mai grea. Precum madularele trupului cele scrantite si miscate din pozitia lor cea dreapta, se intorc fara multa truda in locul ior cele de mai inainte, cand cineva indata le indreapta; iar daca ele raman in pozitia lor cea falsa un timp mai indelungat, cu foarte mare greutate se pot iarasi indrepta, si trebuie multa vreme pana ce ele iarasi se intaresc si se aseaza bine; tot asa se intampla cu noi si in privirea vrajmasiei. Se face impacarea indata, ea se face usor, si se cere putina osteneala, pentru a se restatornici prietenia cea veche. Daca insa trece un timp mai indelungat, ura si mania ne orbesc cu totul; noua ni-i rusine a ne impaca, si avem trebuinta de altii, nu numai pentru ca sa ne invoiasca cu potrivnicul, dar si pentru ca, dupa ce impacarea s-a facut, sa tina impreuna un timp pe cei nou-impacati, pana ce se va restatornici increderea cea veche. Ce rusine este aceasta, o voi tacea cu totul; dar nu este oare foarte de osandit, ca noi sa avem nevoie de altii, ca sa ne poata iarasi impaca cu propriile noastre madulari, adica cu cei asemenea cu noi crestini?

     Stiind noi toate acestea, iubitilor, sa avem cea mai mare grija, ca sa nu traim cu nimeni in dusmanie. Iar daca cu toate acestea se iveste vreo dusmanie, sa ne impacam in aceeasi zi. Daca dusmania trece la a doua, la a treia zi, poate apoi lesne sa ajunga la a patra, la a cincea zi; si se formeaza un intreg sir de zile de vrajmasie. Caci cu cat mai indelung amanam noi impacarea, cu atata ne vine ea mai grea. Dar poate tu vei zice: "mi-i rusine a ma apropia de jignitorul meu si a-i da mana." insa, vezi, aceasta nu este rusine, mai vartos tocmai aceasta iti aduce lauda, slava, cinste, folos si castig inmiit. Insusi vrajmasul tau te va lauda, si toti cei ce vor vedea aceasta te vor proslavi. Si chiar daca oamenii te-ar prihani, totusi Dumnezeu desigur te va incununa pentru aceasta. Iar daca tu vei astepta, pana ce mai intai jignitorul tau va veni la tine si te va ruga de iertare, atunci iertarea iti va aduce tie cu mult mai putin folos si binecuvantare. Atunci izbanda cea mai mare o ia de la tine acela, care iese inaintea ta, si atrage binecuvantarea la dansul. Dimpotriva, daca tu iesi inainte, tu nu esti cel biruit, mai vartos tu ai biruit mania, ai stapanit patima, ai aratat multa intelepciune, ai ascultat pe Dumnezeu, ti-ai facut tie insuti de acum viata mai placuta, te-ai slobozit de grija si de neliniste.

     Sa cumpanim acestea, si sa nu uitam, ce folos mare aduce impacarea. Si sa intrebuintam toata osardia, ca sa ne impacam cu vrajmasii, ce ii avem acum, pe viitor sa ne ferim de toate vrajmasiile, sa intarim si sa imputernicim dragostea catre prietenii nostri. Dragostea este inceputul si sfarsitul tuturor faptelor celor bune. De aceea totdeauna sa fim cu dragoste, si asa sa mostenim imparatia cerului, prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, caruia se cuvine cinstea si slava in vecii vecilor! Amin.

                                                                                                                            Sf. Ioan Gura de Aur