Sfânta Nou Muceniță Achilina din Zagliveri

      

Sfânta Achilina s-a nascut in anul 1745 și a crescut în satul Zagliveri de lângă Tesalonic, unde viețuiau greci și turci. Părinții ei au fost creștini evlavioși. Mama sa a învățat-o încă din primii ani ai copilăriei să trăiască o viață după poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel, încă din fragedă pruncie, Achilina Îl iubea pe Hristos și se ruga fierbinte să-i dea putere ca să nu se lepede niciodată de El.

       Într-o zi, s-a întâmplat ca tatăl sfintei să se certe cu un vecin turc, care, înfuriat fiind, l-a lovit cu putere și l-a ucis pe loc. Atunci l-au prins străjerii turci și l-au dus la pașa Tesalonicului. Când pașa a văzut că acuzatul se teme pentru viața sa și dorește să scape din mâinile acuzatorilor, i-a spus:

-Îți recomand să îți schimbi credința și să devii turc, numai așa îți voi putea ierta crima pe care ai săvârșit-o! Dacă refuzi, atunci voi porunci să fii ucis prin același mod cu care l-ai ucis pe vecinul tău!

-Pașă al meu, voi deveni turc chiar în acest moment numai să nu-mi faci niciun rău!
Astfel s-a lepădat de credința Ortodoxă, purtând și fesul (turbanul) turcesc pentru a scăpa de osândirea la moarte.

       Mama sfintei s-a întristat profund pentru trecerea la islam a soțului ei, și, din acest motiv, a continuat și cu mai multă râvnă să o învețe pe fetița sa cum să-L mărturisească pe Hristos cu bărbăție și credință. Urmând cuvintele mamei sale copila a prins curaj și a început să se roage cu și mai mare bucurie.

       Când tânăra Achilina a ajuns la vârsta de 18 ani, turcii l-au obligat pe tatăl sfintei să o turcească și pe aceasta. Acela, temându-se să nu-i refuse, le-a făgăduit că va face orice ca s-o convingă. Atunci s-a dus la ea și i-a spus:
- Fata mea, turcii îmi cer în fiecare zi să te conving să treci la religia musulmană. Eu am facut-o primul, iar acum e rândul tău. Te rog să faci asta cât mai repede ca să nu mă imboldească de fiecare dată când mă văd.
Atunci sfânta i-a răspuns fără nicio ezitare:

_Crezi că sunt puțin credincioasă ca și tine să mă lepăd de Ziditorul și Făcătorul lumii, de Domnul Iisus Hristos care a îndurat răstignire și moarte pentru noi? Sunt gata să rabd orice chin, chiar și moarte, pentru dragostea Mântuitoului meu Iisus Hristos.

       Tatăl său, când a văzut că nu a reușit să o convingă, s-a dus la turci și le-a spus să-i facă orice vor ca să-i schimbe religia. Imediat după aceasta, turcii s-au dus acasă la Achilina ca să o prindă. Mama sfintei i-a văzut înainte să sosească și și-a dat seama care este scopul vizitei lor. Atunci s-a apropiat de fată și i-a spus emoționată:

_Dulcea mea Achilina, în fiecare zi te-am învățat să păstrezi credința în Mântuitorul Hristos și să nu-L trădezi niciodată. În fiecare zi roagă-te la Mântuitorul ca să îți dea putere să nu te lepezi așa cum a făcut tatăl tau. Acum a sosit ceasul să faci ceea ce ai învățat și să arăți bărbăție!

Sfânta și-a îmbrățișat mama și, cu lacrimi curgând pe față i-a spus:
_Nu te teme maica mea, nu am cum să uit iubirea Mântuitorului meu! Dumnezeu va fi cu mine și mă va întări. Să te rogi pentru mine!

        Între timp, turcii au ajuns și au bătut la ușă întrebând de Achilina. Sfânta s-a predat în mâinile lor în timp ce mama sa îi urma plângând până la locul unde avea să aibe loc judecata. Turcii au condus-o pe sfânta la judecător, dar pe mama sa nu au lăsat-o să intre.

       Judecătorul i-a poruncit să se lepede de Hristos și să îmbrățișeze credința musulmană, dar sfînta a refuzat. Atunci judecătorul s-a mâniant și a poruncit să o dezbrace de la brâu în sus, apoi să o lege de un stâlp și să o lovească cu varga. Călăii turci au început să o bată cu cruzime mai mult timp, dar sfânta a rămas nevătămată.

       După aceasta, turcii au adus-o în fața judecătorului și au încercat, prin diferite făgăduințe, lingușiri și daruri să o facă musulmancă.
De asemenea, un turc bogat, văzându-i frumusețea și minunându-se de curajul ei, i-a zis:

_Fă-te turcă iar eu am să te căsătoresc cu fiul meu. Dacă accepți propunerea mea vei trăi totdeauna fericită alături de el. Însă Achilina a îndurat cu bucurie bătăile pentru dragostea Mântuitorului și s-a arătat dezinteresată de propunerile viclene ale turcilor. De aceea, judecătorul s-a enervat la culme și a poruncit să o bată mai tare și pentru vreme mai îndelungată. Trupul muceniței-fecioare s-a umplut de răni și sânge iar haina care mai rămăsese pe ea s-a rupt de tot. Însa sfânta a rămas neclintită în hotărârea ei.

Apoi, pentru a treia oară, au adus-o în fața judecătorului care i-a zis:

_Achilina, nu am răbdare să te mai rog. Ori te vei face musulmancă, ori îți voi rupe oasele unul câte unul!
Atunci sfânta a răspuns cu mărime de suflet:
_Ce are frumos credința voastră ca să mi-o schimb pe a mea?
Să mă lepăd de Hristosul meu și să cred în falsele minuni ale credinței voastre? Niciodată! Voi sunteți răi și nepocăiți!

       Când au auzit aceste cuvinte cu toții sau rușinat și au amuțit. Nu știau ce să mai spună în fața cuvintelor pline de adevăr și înțelepciune. Și cum erau înfuriați au bătut-o pentru a treia oară așa de cumplit încât sfânta era pe punctul de a muri. Atunci au încredințat-o unui creștin ce se afla de față să o ducă înapoi acasă.
Când a văzut-o mama sa în ce stare se află a îmbrățișat-o și i-a zis:
_Ce ți-au făcut fetița mea cea bună!
Sfânta și-a deschis ochii și i-a răspuns:
_Ce altceva să fac măicuța mea, decât ceea ce m-ai învățat. Mi-am mărturisit credința!

       Imediat, mama sa i-a mulțumit lui Dumnezeu iar sfânta și-a dat sufletul Stăpânului Hristos, luând cununa muceniciei la 27 septembrie 1764. În ziua următoare creștinii au luat sfintele moaște spre a le ingropa. Atunci trupul sfinte a început să răspândească o minunată mireasmă și toți creștinii l-au slăvit pe Dumnezeu. De asemenea, în acea noapte a coborât o lumină din cer care a strălucit pe mormântul sfintei, ca o stea luminoasă. Cu aceste minuni a slăvit-o preabunul Dumnezeu, arătând că a fost mulțumit de viața și de mărturisirea sfintei Achilina.

       Biserica noastră face pomenirea sfintei mucenițe-fecioare Achilina din Zagliveri la 24 septembrie.

(Text preluat de pe site-ul Sfintei Sihăstri Pantokrator, Melissohori, Grecia)

Minunile Sfântului Serafim de Virița (2)

          Pocăința fiului păcătos

 

Într-o zi, o femeie l-a vizitat pe stareț zicându-i:

       _ Fiul meu bea, are viață păcătoasă și mă lovește mereu. Toată ziua plâng. Te rog părinte să faci o rugăciune pentru el.

       _ Să mulțumești Domnului pentru toate acestea care ți se întâmplă, spuse bătrânul.

       _ De ce, părinte?

       _ Dacă fiul tău n-ar fi băut, nu ai fi mers la biserică și nu ai mai fi venit la mine. Hai să ne rugăm pentru fiul tău, pentru că nicio lacrimă de-a mamei nu se varsă în zadar. Rugăciunea mamei are multă putere. Fiul tău va muri creștin.

       Totul s-a întâmplat așa cum a zis starețul. Fiul ei s-a îmbolnăvit de cancer și în câteva luni a murit. Dar ce pocăință a arătat! Cei care se întâlneau cu el, îl vedeau mereu plin de lacrimi. De la toți își cerea iertare și zicea:

        _ Să ne pocăim, iubiții mei, căci viața e scurtă și toți vom pieri. El a murit fericit și împăcat cu Dumnezeu. Înainte de a muri a chemat preotul, s-a spovedit și s-a împărtășit. După moartea fiului său, mama și-a dedicat întreaga viață slujirii aproapelui, lucrând în așezămintele pentru săraci ale Bisericii.

 

Sfântul Serafim de Virița, viața, minunile și profețiile, Editura ”Stupul ortodox”, Tesalonic, 2013

Minunile Sfântului Serafim de Virița (1)

Salvarea celui care dorea să se sinucidă

Odată, unii au adus starețului o mie de ruble. Pentru timpul acela,  reprezenta o adevărată avere. Părintele Serafim nu a acceptat banii, dar le-a spus să dea absolut tot primului om cu care se vor întâlni în drum spre gară. Primul cu care s-au întâlnit a fost un om beat. I-au dat acestuia banii, însă nu au fost siguri că e bine ceea ce fac. Omul, văzând aceasta, a zis sobru:

        _ Ah, iubiții mei, m-ați salvat de la o moarte sigură!

        Le-a spus că a fost angajat al unui magazin de stat. În magazinul său s-a făcut inventar și s-a constatat că există un deficit de o mie de ruble. A avut așa de mulți bani de plată încât a fost sigur că va fi luat la închisoare. Disperat de situație, a hotărât să se sinucidă. Pentru a avea curaj să ducă planul la final a apelat la alcool și din cauza asta umbla beat pe stradă.

Sfântul Serafim de Virița, viața, minunile și profețiile, Editura ”Stupul ortodox”, Tesalonic, 2013.

Două dintre profețiile Sfântului Serafim de Virița

Sfantul Serafim de Virița, praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 21 martie, s-a nascut in anul 1865, intr-o localitate din regiunea Iaroslav si a trecut la cele vesnice in 1949, la varsta de 84 de ani. După îndelungi prigoane suferite din cauza regimului bolșevic și nenumărate arestări, sfântul se stabilește în Virița, o localitate aflata la numai 60 de kilometri distanta de Sankt Petersburg, unde își va duce nevoințele până la sfârșitul vieții. Acest sfant cuvios a ajuns cunoscut in toata lumea mai ales pentru darul inainte-cunoasterii si pentru profetiile sale, implinite la multi ani dupa moartea sa. Iată două dintre aceste profeții.

 

Prigoana asupra Bisericii

”Va veni vremea când nu persecuțiile, ci banii și bunătățile acestei lumi vor înstrăina pe oameni de Dumnezeu. Și se vor pierde mult mai multe suflete decât pe vremea prigoanelor. Pe de o parte se vor polei cupolele cu aur și se vor pune cruci pe ele, iar pe de altă parte va domni minciuna și răutatea. Biserica cea adevărată va fi mereu urmărită (prigonită). Cei care doresc să se mântuiască trebuie să treacă prin boli și prin necazuri. Modul în care se vor arăta persecuțiile va fi unul foarte viclean și va fi dificil ca cineva să le prevadă. Înfricoșător va fi timpul acela, îmi pare rău de cei care vor trăi atunci.”

 

Credința tinerilor

”Va veni timpul când corupția și desfrâul în rândul tinerilor va ajunge la punctul cel mai grav. Fecioria nu va mai fi prețuită aproape deloc. Păcatele vor lua amploare, iar tinerii vor crede că tot ce satisface dorințele lor este permis si necesar pentru viața lor.  Dar Dumnezeu îi va chema pe aceștia iar ei vor înțelege că nu este folositor să continue o astfel de viață și în alte moduri se vor îndrepta către Dumnezeu. În mulți va înflori dorința unei vieți ascetice. Cei care mai înainte erau păcătoși și bețivi vor umple bisericile și vor simți o mare sete de viață duhovnicească. Mulți vor deveni călugări. Se vor deschide mănăstirile, iar bisericile se vor umple de credincioși. Faptul că astăzi trăiesc o viață păcătoasă, îi va conduce la pocăință profundă.”

Sfântul Serafim de Virița, viața, minunile și profețiile, Editura ”Stupul ortodox”, Tesalonic

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

Documentar subtitrat în limba română
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/11/13/un-documentar-foarte-reusit-video-subtitrat-cantari-audio-si-video-si-mai-multe-articole-despre-viata-si-insemnatatea-invataturii-sfantului-grigorie-palama-arhiepiscopul-tesalonicului-14-nov/

Sfântul Mucenic Hristofor

       Sfântul Hristofor a trăit pe vremea împăratului Deciu, la anii două sute cincizeci. Acesta era un tânăr mercenar barbar, ajuns împreună cu alţi ostaşi într-un oraş din Răsărit unde au supus la chinuri pe toţi creştinii ce i-au găsit. Deşi mare cât un uriaş la statură şi foarte urât la faţă, lui Reprove (căci aşa îi era numele înainte) i s-a făcut milă de aceşti oameni. Dar neputând să grăiască pe limba lor, s-a rugat lui Dumnezeu, şi a fost trimis la el îngerul Domnului, zicându-i: "Reprove, îmbărbătează-te!" Şi cum a atins îngerul buzele lui, a grăit el slobod. Şi intrând în cetate, a înfruntat pe cei ce prigoneau pe creştini, şi erau rătăciţi pentru cele deşarte, de socoteau că cele fără de suflet sunt zei. Pentru aceasta a fost bătut de un oarecare Vachie, către care răspunzând zicea că este oprit de porunca lui Hristos; dar de şi-ar da pornire mâniei, nu i-ar sta înainte nici Vachie, nici puterea împăratului lui, ca o nimica şi putredă fiind.

       Deci a trimis împăratul la dânsul două sute de slujitori, din pricina chipului lui îngrozitor şi înfricoşător, şi din pricina puterii lui nestăpânite şi nebiruite. Aceşti slujitori îl găsiră având în mână un toiag, care toiag cu minune dumnezeiască a odrăslit; şi mergând la împăratul, pe cale împuţinându-se pâinile slujitorilor, rugându-se el lui Dumnezeu le-a adăugat şi altele, de hrană, de care minune mare slujitorii spăimântându-se au crezut în Mântuitorul Hristos, şi mergând la Antiohia au fost botezaţi împreună cu sfântul Hristofor, de către sfântul sfinţitul mucenic Vavila, episcopul Antiohiei, care în loc de Reprove, l-a numit Hristofor.

       Deci stând înaintea judecăţii împăratului, şi văzându-l împăratul şi îngrozindu-se, a căzut pe spate cu faţa în sus. Şi iarăşi venindu-şi în fire, socoti să-l amăgească cu vicleşug şi să-l îmblânzească cu momelile, şi cu încetul să-l facă să se despartă de Mântuitorul Hristos, însă nu pe faţă. Pentru aceea îi adusese înainte două femei frumoase la faţă, însă desfrânate şi gata spre stricăciune şi foarte ştiutoare în a înfierbânta şi a întărâta la porniri şi la pofte nestăpânite şi turbate pe bărbaţii tineri; dintre acestea una se chema Calinica şi cealaltă Achilina. Şi le-a poruncit să intre la dânsul, şi să se meşteşugească în tot chipul, ca să se împrietenească cu dânsul şi el să le îndrăgească încât să-l despartă de credinţa Mântuitorului Hristos, şi să aducă jertfă la idoli. Însă sfântul învăţându-le, le-a îndepărtat de slujirea idolească. Şi stând ele înaintea împăratului şi mărturisind că sunt creştine, au fost date la cumplite chinuri, pe care răbdându-le au luat cununa muceniciei.

       După aceea, aprinzându-se împăratul cu mânie mare a ocărât pe sfântul pentru chipul feţei lui cel ciudat; iar el răspunzând a numit pe împăratul vas primitor de lucrările diavolului, pentru că aceasta însemna numele lui Deciu. Deci împăratul a dat hotărârea ca celor două sute de slujitori ce au fost trimişi să prindă pe sfântul şi s-au botezat împreună cu dânsul, iar acum se închinau înaintea sfântului, să li se taie capetele. Iar pe sfântul Hristofor a poruncit să fie ţintuit cu piroane, pe un instrument de chinuire făcut din aramă, iar dedesubtul lui a fost aprins foc mare; dar sfântul şedea liniştit ca şi cum s-ar fi aflat în odihnă şi povestea nişte lucruri minunate, de mulţi necrezute, dar de cei credincioşi crezute şi bineprimite, zicând că vedea un om foarte mare şi preaînfrumuseţat, îmbrăcat în veşminte albe, încât întuneca şi soarele cu strălucirea sa, pe al cărui cap se afla o cunună foarte strălucitoare şi că împrejurul lui erau ostaşi purtători de foc, care se luptau cu nişte negri grozavi pe care-i biruiau. Iar stăpânul acela înfricoşat cu mânie întorcându-se, a biruit şi a călcat toată puterea vrăjmaşului. Atunci popoarele auzind acestea şi văzând şi pe sfântul, că era păzit nevătămat de focul ce ardea sub dânsul, au crezut şi au trecut la credinţa în Mântuitorul Hristos, şi au scos pe sfântul din foc. Dar şi aceştia au fost tăiaţi de slugile împăratului, iar sfântul Hristofor a fost chinuit în alte multe chipuri, iar la sfârşit i-au tăiat capul.

       Pentru a viziona filmul cu viaţa Sfântului Mucenic Hristofor, accesaţi următorul link:

http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sfantul-mare-mucenic-hristofor-video.html

Sfântul Serafim de Sarov

        Pe data de 2 ianuarie a fiecărui an, facem pomenirea Sfântului Serafim de Sarov.

        Sfantul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a nascut in 19 iulie 1745. Parintii sai, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatal lui era comerciant si spre sfarsitul vietii a inceput constructia unei catedrale in Kursk pe care n-a apucat s-o mai vada terminata. Fiul sau Prochorus, viitorul Serafim, a ramas in grija mamei vaduve care l-a crescut in credinta.

       Dupa moartea sotului ei, Agatia Moshnina a continuat constructia catedralei. Intr-o zi, luandu-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a cazut de pe schela turnului de clopote, de la o inaltime de sapte etaje. Baiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a crutat viata acestui viitor astru al Bisericii. Ingrozita, mama a alergat la el si si-a gasit fiul nevatamat.

       Tanarul Prochorus, inzestrat cu o memorie excelenta, a invatat repede scrisul si cititul. Din copilarie ii placea sa participe la slujbele bisericii si sa citeasca atat Sfanta Scriptura cat si Vietile Sfintilor impreuna cu colegii sai de studentie. Cel mai mult ii placea sa se roage si sa citeasca Sfanta Evanghelie cand era singur.

       La un moment dat, Prochorus s-a imbolnavit foarte grav, viata lui fiind in pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis ca il va vizita si il va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil sa sarute icoana dupa care acesta s-a vindecat imediat.

       Tanar fiind, Prochorus isi facea planuri pentru a-si dedica viata in intregime lui Hristos si a intra la o manastire. Mama lui nu a fost impotriva acestei decizii si l-a binecuvantat in drumul lui spre monasticism, daruindu-i o cruce de arama pe care tanarul a purtat-o pe piept toata viata lui. Prochorus a pornit pe jos impreuna cu alti pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfintii Pesterilor.

       Prochorus l-a vizitat pe Parintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvantare sa se retraga la manastirea din pustia Sarovului si acolo sa-si castige mantuirea. Trecand pe la casa parinteasca Prochorus si-a luat ramas bun de la mama si rudeniile sale. In ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era staret Parintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat in grija Parintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultari in manastire: era slujitor in chilia parintelui, facea paine si prescura si lucra in tamplarie. Tanarul isi facea ascultarile cu ravna si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Insusi. Prin munca constanta el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea sa spuna mai tarziu, “cea mai grava ispita a calugarilor novice”. Aceasta se vindeca prin rugaciune, abtinerea de la conversatii plictisitoare, prin munca asidua, prin citirea Cuvantului lui Dumnezeu si prin rabdare, deoarece acedia este hranita de micimea sufletului, neglijenta si vorba fara rost”.

       Cu binecuvantarea egumenului Pahomie, Prochorus se abtinea de la mancare in zilele de miercuri si vineri si mergea singur in padure unde practica Rugaciunea lui Iisus. Dupa doi ani ca novice, Prochorus s-a imbolnavit de hidropizie, corpul a inceput sa i se umfle si suferea ingrozitor. Mentorul lui, Parintele Iosif si ceilalti parinti il iubeau pe Prochorus si aveau grija de el. Boala l-a tinut cam trei ani, timp in care ei nu au auzit nici un cuvant de nemultumire din gura lui. Temandu-se pentru viata lui, parintii doreau sa cheme un doctor sa-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunandu-le: ” Sfinte parinte, eu m-am incredintat in intregime Celui ce este adevaratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”

       Apoi a cerut sa i se citeasca o molitfa pentru sanatate. In timp ce restul parintilor se rugau in biserica, Prochorus a avut o viziune in care i-au aparut Maica Domnului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan. Aratand cu degetul spre calugarul bolnav, Maica Domnului ii spuse Sfantului Ioan: “Acesta este unul de-ai nostri”, dupa care l-a atins cu toiagul intr-o parte pe calugar si imediat lichidul adunat in corpul acestuia a inceput sa iasa prin incizia facuta de Preacurata. Dupa terminarea moliftei fratii l-au gasit pe Prochorus vindecat, avand o singura cicatrice ca semn al miracolului ce s-a implinit.

       La scurt timp, in locul aparitiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicata sfintilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale maini sfanta masa din altarul capelei din lemn de chiparos, primind intotdeauna Sfintele Taine in acea biserica.

       Dupa opt ani de novicie la manastirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinta sa nestavilita de a-l sluji. Dupa un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

       Cu spirit zelos, el slujea in biserica zilnic, rugandu-se permanent si dupa terminarea slujbelor. Domnul ii ingaduia sa aiba viziuni in timpul slujbelor bisericesti, de multe ori vazand ingeri care slujeau laolalta cu preotii. In timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfanta Joi, slujita de egumenul Pahomie si parintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. Dupa introducerea la Sfanta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronounta cuvintele: “O, Doamne, mantuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, dupa care ridica patrafirul spunand: “In vecii vecilor”. Dintr-o data a fost orbit de o lumina stralucitoare si, ridicand privirea, il vazu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrand din partea de vest a bisericii, inconjurat de Puterile cele fara de trup.

       Ajungand la amvon, Domnul a binecuvantat pe toti rugatorii si a intrat in icoana sa din dreapta usilor altarului. St Seraphim, rapit cu spiritul dupa aceasta viziune miraculoasa, n-a mai putut scoate nici un cuvant si nu s-a mai putut misca din loc. Ceilalti l-au dus de mana in altar unde a ramas nemiscat inca trei ore, cu culoarea fetei schimbata de la harul divin care s-a coborat asupra lui. Dupa aceasta vedenie, sfantul a devenit si mai ravnitor. In timpul zilei muncea in manastire iar noaptea se ruga in chilia lui din padure.

       In 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot savarsind Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie in fiecare zi. Dupa moartea parintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvantare din partea noului staret al manastirii, parintele Isaia sa se retraga intr-un loc din padure, la o distanta de 5 km de manastire, loc pe care l-a denumit “Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugaciunii solitare. El mergea la manastire doar sambata, inainte de privegherea de toata noaptea si se intorcea la chilia sa din padure dupa Liturghia de duminica unde se impartasea cu Sfintele Taine.

       Pustnicul Serafim isi petrecea timpul cu nevointe ascetice. Pravila sa de rugaciune se baza pe cele randuite de Sf. Pahomie pentru manastirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfanta Evanghelie, citind in intregime Noul Testament intr-o saptamana. De asemenea, citea si din Sfintii Parinti si Sfintele Slujbe. Sfantul a invatat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le canta in timp ce lucra in padure. In jurul chiliei si-a amenajat o gradina si un stup de albine. Postea foarte aspru, mancand o data in zi in afara de miercuri si vineri cand nu manca nimic. In prima Duminica a postului mare nu manca nimic pana sambata, cand primea Sfintele Taine.

       Sfantul parinte era uneori atat de adancit in rugaciunea neincetata a inimii incat ramanea nemiscat, fara sa vada sau sa auda nimic in jurul lui. Din cand in cand il mai vizitau schimonahul Marcu cel Tacut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei in pustie. De multe ori il gaseau in contemplatie si se retrageau in liniste ca sa nu-l deranjeze.

       In caldura verii, dreptul pustnic obisnuia sa culeaga muschi dintr-o mlastina pentru fertilizarea gradinii, iar cand tantarii il intepau rau de tot el suporta spunandu-si:” Patimile sunt omorate prin suferinta si durere”.

       Singuratatea lui era deranjata de multe ori de calugari si mireni care il cautau pentru un sfat sau o binecuvantare. Cu binecuvantarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor sa-l viziteze, dupa care, primind un semn de la Dumnezeu ca dorinta ii este ascultata, in cele din urma a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Prin rugaciunile sale, cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii antici invecinati, blocand orice acces. Doar pasarile mai veneau la el si animalele salbatice in compania carora a trait ca si Adam in Paradis. Animalele veneau la miezul noptii si asteptau ca sfantul sa-si termine pravila de rugaciune, dupa care hranea cu paine din mana lui ursii, rasii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfantul Serafim avea un prieten urs care i se supunea intrutotul si il ajuta la diferite treburi.

       Pentru a alunga viclesugurile vrajmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevointele si a inceput o lupta ascetica noua, imitandu-l pe Sf. Simeon Stalpnicul (1 septembrie), si anume, in fiecare noapte se urca pe o stanca uriasa din padure sau pe una mica din chilia lui si nu se odihnea decat foarte putin. Statea in picioare sau in genunchi si se ruga cu mainile ridicate: “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Sfantul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopti.

       Odata, pe cand lucra in gradina, trei hoti l-au calcat in cautare de bani sau lucruri valoroase. Desi avea un topor in mana si ar fi putut lupta cu ei, sfantul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: “Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncandu-si unealta jos, el le-a spus hotilor sa faca ce doresc. Atunci hotii l-au batut atat de tare incat l-au lasat mai mult mort decat viu. Au vrut sa-l arunce in rau dar l-au lasat pana au scotocit chilia dupa bani, insa negasind nimic in afara de icoane si cativa cartofi, au plecat. Calugarul isi redobandi cunostinta, se tara pana in chilie si ramase asa toata noaptea.

       Dimineata urmatoare porni cu mare greutate spre manastire iar fratii vazandu-l cu atatea rani pe cap, piept, coaste si spate s-au inspaimantat. Timp de 8 zile a zacut in suferinta din cauza ranilor iar doctorii care l-au vazut au ramas uimiti ca mai traia dupa o asemenea bataie.

       Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pamantean: Imparateasa Cerului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan i s-au aratat si prin atingerea divina a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea indrepta si ramase indoit de spate, neputand umbla decat cu ajutorul unui bat pentru tot restul vietii. Sf. Serafim a trebuit sa stea vreo cinci luni la manastire dupa care a plecat inapoi in padure. El i-a iertat pe raufacatorii lui si s-a rugat pentru ei sa nu fie pedepsiti.

       In 1807 staretul Isaia a adormit intru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat sa-i ia locul dar acesta a refuzat. El traise in singuratate trei ani complet rupt de lume, cu exceptia calugarului care-i aducea de-ale gurii o data pe saptamana. Daca intalnea un om in padure, sfantul se arunca cu fata la pamant pana cand acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobandit pacea sufletului si bucuria intru Duhul Sfant. El spunea candva: “Dobandeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva in jurul tau.”

       Noul staret al manastirii, Parintele Nifon, impreuna cu fratii calugari l-au rugat pe Sf. Serafim sa vina sa oficieze Sfintele Slujbe de duminica la manastire ca mai demult, sau sa se mute de tot la manastire. Sfantul a ales ultima varianta deoarece ii era prea greu sa se deplaseze la manastire in fiecare duminica. In primavara anului 1810, el s-a intors la manastire dupa 15 ani de trai in pustnicie.

       Continuind sa traiasca in tacere, el s-a inchis in chilia lui rugandu-se si citind. I s-a permis sa serveasca masa si sa se impartaseasca in chilia sa. Acolo, sfantul a urcat pe inaltimile puritatii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale inaintevederii si facerii de minuni. Dupa cinci ani de singuratate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalti calugari dar a continuat sa foloseasca tacerea, invatandu-i pe ceilalti prin exemple.

       In 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemorati in acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au aparut sfantului intr-o viziune si i-au spus sa renunte la izolare si sa se dedice celorlati oameni. Sfantul a primit binecuvantarea egumenului de a-si imparti timpul intre viata din padure si viata in manastire. El nu s-a intors la vechea lui chilie pustniceasca ci s-a retras intr-un loc mai aproape de manastire iar usile ei erau deschise atat pentru pelerinii mireni cat si pentru calugari.

       Parintele vedea in inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputintele trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blandetea. In orice vreme el ii intampina pe oameni cu cuvintele: “Bucurati-va, Hristos a inviat!” El iubea indeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: “Parintele Serafim arata ca un batran dar de fapt este un copil ca si noi!”

       Parintele era deseori vazut cum cara dupa sine sprijinindu-se in bat, un sac cu pietre. Cand era intrebat de ce face acel lucru, sfantul raspundea cu smerenie: “Il incerc si eu asa cum ma incearca el pe mine”.

       In ultima parte a vietii sale pamantesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la manastirea de maici Diveyevo. In perioada cand era arhidiacon el l-a insotit pe raposatul parinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareta manastirii, o asceta - Maica Alexandra si parintele Pahomie i-a dat binecuvantare sfantului sa aiba grija de atunci incolo de orfanii manastirii. El a fost un adevarat tata pentru surorile manastirii, care il cercetau pentru orice problema sufleteasca sau materiala.

       Sf. Serafim s-a dedicat si imbunatatirii vietii monastice a maicilor de la manastirea Diveyevo, spunand ca el personal nu le dadea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta sa razbata in toate problemele manastirii. Discipolii si prietenii sai spirituali il ajutau pe sfant sa asigure hrana vietuitorilor manastirii Diveyevo. Michael V. Manturov, vindecat de calugar de o boala grea, era unul dintre binefacatorii manastirii, angajandu-se la nevointa saraciei voluntare, dupa cum l-a sfatuit sfantul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile manastirii, a acceptat sa moara in locul fratelui ei, din supunere fata de sfant, deoarece mai era nevoie de acesta in viata pamanteasca.

       Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de calugarul Serafim. In 1903, cu putin inainte de praznicul Sfantului Serafim, s-a gasit si s-a tiparit renumita “Conversatie a Sfantului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusa pe hartie de Motovilov dupa conversatia de la sfarsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost gasit ascuns intr-un pod, printre gramezi de hartii, unde a zacut aproape 70 de ani. Scrierea a fost gasita de autorul S. A. Nilus, care cauta informatii despre viata Sfantului Serafim. Aceasta conversatie este o adevarata comoara pentru literatura ortodoxa, care s-a nascut din dorinta lui Nicolae Motovilov de a intelege scopul vietii crestine. Sf. Serafim stia ca Motovilov cauta acest raspuns din tinerete fara sa gaseasca satisfactie. Sfantul parinte i-a spus ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, explicandu-i care sunt marile binefaceri ale rugaciunii si ale vietii intru Duhul Sfant.

       Motovilov l-a intrebat pe sfant de unde putem sti daca am dobandit sau nu Duhul Sfant. St Seraphim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii sa-l aiba pe Sfantul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu in noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci parintele l-a luat de umeri spunandu-i: “Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule. De ce nu ma privesti?” Motovilov i-a raspuns: “Nu va pot privi parinte pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul si fata va este mai stralucitoare ca soarele”.

       Sf. Serafim i-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa”. Apoi sfantul l-a asigurat pe Motovilov ca Domnul ii va permite sa pastreze amintirea acestei experiente toata viata lui. “Nu s-a facut aceasta doar pentru tine ca sa intelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.”

       Toata lumea il cunostea pe Sfantul Serafim ca un mare ascet si facator de minuni. Cu un an si 10 luni inainte de savarsirea sa, de sarbatoarea Buneivestiri, sfantului i-a fost ingaduita inca o aratare a Maicii Domnului impreuna cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare mucenite (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfanta Fecioara vorbi indelung cu calugarul, incredintandu-i in grija sa pe surorile manastirii Diveyevo. In final Ea i-a spus: “In curand, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la manastire a fost martora la aparitia Maicii Domnului pentru ca parintele a invitat-o. In ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut pe sfant inaltat de la pamant in timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictete de catre Sf. Serafim sa-l dezvaluie decat dupa moartea lui.

       Sf. Serafim slabea vazand cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa “plecare”. In acest timp era vazut stand langa sicriul sau pe care-l pusese in anticamera chiliei si pe care singur si l-a facut.

       Sfantul si-a insemnat singur locul unde vroia sa fie ingropat, langa altarul catedralei Adormirii. In January 1, 1833 Parintele Serafim a venit la biserica Sfintilor Zosima si Savatie pentru ultima oara la Sfanta Liturghie unde s-a impartasit cu Sfintele Taine dupa care i-a binecuvantat pe frati si si-a luat ramas bun, cu cuvintele: “Salvati-va sufletele. Sa nu deznadajduiti, sa ramaneti in trezvie. Astazi se pregatesc pentru noi cununi”.

       In 2 ianuarie Parintele Pavel, ajutorul sfantului, a plecat la ora sase dimineata la utrenie si a simtit miros de fum venind din chilia sfantului. Parintele obisnuia sa lase lumanari sa arda in chilie si Parintele Pavel s-a speriat sa nu ia foc ceva.

       “In timpul vietii mele nu va fi nici un foc”, spuse el candva, “dar cand voi muri veti sti, pentru ca un foc se va aprinde”.

       Cand au deschis usa au vazut carti si alte lucruri mocnind iar sfantul era in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului, cu mainile incrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de ingeri in timpul rugaciunii si a fost dus in fata Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Carui slujitor credincios a fost toata viata.

       Sf. Serafim a promis sa mijloceasca in fata Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe parintii sai, Isidor si Agatia.

       Moastele Sfântului Serafim se afla la Diveevo. Sarovul se afla azi intr-o zona in care accesul este interzis din cauza unor instalatii militare. Diveevo e la rasarit de Moscova.

       ACATISTUL SF SERAFIM DE SAROV

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

       În prima zi a anului civil, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.

       Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, pana in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate.

       Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul sau Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie.

       A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mania imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii.

       Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul sau, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti.

       S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare.

      
       Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Acatistul Sfântului Vasile cel Mare

Sfântul Nou Mucenic Evghenie Rusul

          La acest filmuleţ nu e nevoie de niciun comentariu, nici înainte, nici după vizionare. Vremea să o folosim meditând la viaţa noastră, întrebându-ne când vom ajunge şi noi la măsura dragostei de Dumnezeu a sfinţilor mucenici???

       Acum, când mai toţi se înghesuie în magazine să cumpere de toate, ar trebui postat acest film la casele de marcat, să conştientizeze omul că altul e rostul lui pe pământ: când unii se jertfesc pt Dumnezeu, noi ne jertfim pentru mâncare. Din păcate, în locul veşniciei noi preferăm distracţii trecătoare.

        Pentru rugăciunile Sfântului Tău Evghenie, Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii nouă, păcătoşilor!!

Sfânta Teodora din Arkadia

       Una din cele mai neconvenţionale mucenicii din istoria Bisericii: a Sfintei Teodora din Vasta Arkadiei, în secolul al IX-lea. Nu s-au păstrat foarte multe date despre viaţa ei, iar legendele care circulă nu lămuresc foarte multe…

       Din Sinaxarul sfintei aflăm că Sfânta Teodora a intrat într-o mănăstire de călugări, înfăţişându-se drept bărbat. Motivul acestei alegeri, care presupune nebunie pentru Hristos, nu se ştie. Mănăstirea era închinată Maicii Domnului şi se afla lângă satul Monastiraki. Odată, fiind vreme de foamete, când sfânta – „părintele Teodor” – s-a dus să facă rost de hrană pentru obşte, a rămas peste noapte în casa unor creştini. Când, mai târziu, s-a aflat că fata gazdei rămăsese însărcinată – având un copil din flori, toţi au vrut să afle cine e vinovatul. Şi fata a dat vina pe părintele Teodor.

       Părintele Teodor a fost condamnat la moarte – aceasta fiind atunci pedeapsa prevăzută de lege pentru păcatul respectiv. Sfintei i-ar fi fost uşor să se dezvinovăţească, convingându-i pe ceilalţi că este femeie. Dar s-a gândit că astfel ar fi smintit lumea: ce să caute o femeie într-o mănăstire de călugări? Dacă s-ar fi apărat, ar fi scăpat de pedeapsă, dar poate că alţii s-ar fi îndepărtat de credinţa în Hristos, smintindu-se.

       Sfânta a primit moarte mucenicească. Dar, înainte de a muri, s-a rugat: „Ia-mi, Doamne, sufletul şi iartă-i pe acuzatorii mei. Te implor, cu voia Ta, să faci din trupul meu biserică, din sângele meu râu şi din părul meu copaci”. Şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. La locul de mucenicie a izvorât în chip minunat un izvor. Iar la bisericuţa ridicată în cinstea ei s-a întâmplat o altă minune: pe acoperişul bisericii au crescut, în mod inexplicabil, 17 copaci, dintre care unii sunt foarte înalţi şi au o grosime de un metru. Totuşi, deşi acoperişul bisericuţei e subţire, rezistă. Cu toate că rădăcinile copacilor nu au trecut prin tavan în interiorul bisericii. Oamenii de ştiinţă care au cercetat cazul îşi mărturisesc neputinţa de a explica cum cresc copacii pe un acoperiş subţire fără să se prăbuşească biserica…

       Pelerinii, care vin la bisericuţa sfintei mai ales de praznicul Sfintei Teodora (pe 11 septembrie), rămân pur şi simplu uimiţi văzând această minune greu de contestat. E adevărat, întotdeauna vor exista cârtitori, pentru care nu există minuni incontestabile – doar rău-credincioşii contestă chiar apariţia Sfintei Lumini în noaptea de Paşti la Sfântul Mormânt. Dar fiii Bisericii cred că la bisericuţă văd un semn dumnezeiesc…

      

        Pentru a viziona filmul cu viaţa Sfintei Teodora, urmaţi link-ul următor http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sfanta-teodora-video.html

       Sfântă a lui Dumnezeu roagă-te pt noi!!!

Sfântul Ierarh Spiridon, păstorul cu fes în loc de mitră episcopală

       Potrivit "Vieţii" redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337) şi a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări şi smerenia, ocupaţia sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat şi a avut o fată, Irina. Sozomen, în a sa "Istoria bisericească" (Cartea a II-a, cap. 11), mărturiseşte despre modestia şi intransigenţa sfântului. "Deşi a fost căsătorit, nu a fost din acest motiv şi deficitar în realizări spirituale". După moartea soţiei a fost înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul 348, când s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în Biserica "Sfinţilor Apostoli" din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale continuând peste veacuri, până în zilele noastre.

       Numele său provine de la cuvântul "spiris", care în limba greacă înseamnă "coşuleţ", ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei episcopale. De altfel, conform "Erminiei" lui Dionisie din Furna, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca un "bătrân, cu barba lungă şînţepoşatăţ, despicată şpuţinţ în două şi purtând scufie".

       În prezent, sfintele moaşte ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciumă (1673) şi de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor menţionate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în prima duminică din luna noiembrie şi pe 11 august.

       Cunoscut şi ca sfântul "călător", în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald şi prăfuit, iar încălţările, tocite şi purtate, după cum arată şi iarba, şi pământul de pe tălpi.

       În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare, în timp ce credincioşii cântă: "Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă".

       Darul facerii de minuni este legat de calităţile morale şi duhovniceşti de excepţie ale sfântului, aşa cum reies acestea atât din "Viaţa" sa, cât şi din cântările bisericeşti. Însuşirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne spune un irmos: "Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfinţit şi curat, propovăduitor al sfintelor dogme, şi vas preacinstit al darurilor Duhului". De asemenea, şi în "Acatist", Sfântul Spiridon este zugrăvit ca cel ce "a fost ales din pântece" şi "din pruncie a fost plin de înţelepciune" (Icos 2).

       Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viaţă de profundă, intensă şi continuă asceză şi rugăciune. Cântările bisericeşti insistă pe efortul de disciplinare a trupului şi de supunere a acestuia sufletului: "Îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul şi trupul ţi le-ai sfinţit". Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: "Orânduindu-ţi îmboldirile trupului, de Dumnezeu însuflate, morţi ai sculat cu grăirea ta cea de viaţă făcătoare". De asemenea, "omorând cugetul trupesc şi ochii sufletului mai înainte curăţindu-i, cu totul te-ai făcut dumnezeiască biserică Duhului".

       Imnograful corelează, de fiecare dată, harismele cu dobândirea virtuţilor şi a nepătimirii. Căci, ne previne însuşi Hristos: "Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi! Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 22-23). De asemenea, Marele Macarie comenta că nu puţini s-au învrednicit de darul vindecărilor, al proorocirilor şi al vedeniilor, însă nu au urcat şi treapta iubirii desăvârşite, şi au căzut prin mândrie. "Iar cel ce a ajuns la desăvârşita dragoste a devenit deja înlănţuit şi prizonier al harului", adică, la fel ca îngerii, este de neclintit spre păcat, pentru că şi-a predat libertatea Domnului.

       Sfântul avea însă o viaţă de intensă trăire duhovnicească, aşa cum reiese şi din troparul: "De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare", adică discernământul, cunoaşterea celor duhovniceşti prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge în el dragostea după cele trupeşti şi materiale: "Aprinzându-te de cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite".

       Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: "Cu lucrări dumnezeieşti curăţindu-ţi sufletul, (...) te-ai îmbogăţit cu lumina preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh". El este cu totul desăvârşit, fiind numit "livadă a nepătimirii binemirositoare" şi "pahar al dragostei nedeşertat". Într-un alt irmos se spune că "luminându-ţi mintea cu nepătimirea şi înfrumuseţând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să alungi duhurile şi să dezlegi bolile celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine, preasfinţite".

       Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului faţă de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort şi rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins şi de compasiune, şi de frica de a nu se mândri, dacă ar face o minune. Căci, "temându-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate"?". Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi şi pe mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-şi vedea iar copilul viu. Dintr-o adâncă smerenie, "a poruncit sfântul femeii şi celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut".

       De asemenea, Socrates Scholasticus, în "Istoria Bisericii" (Cartea I, cap.12), subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se ocupe cu păstoritul, chiar şi atunci când a fost încununat ca păstor al "oilor" cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plăteşte decât preţul pentru 99, vrând să îl înşele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând şi smulgându-se din orice legături, încât se mirau toţi cei de faţă. "Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean", i se adresează acestuia cu blândeţe, între patru ochi, făcându-l să îşi recunoască fapta şi să îşi plătească datoria.

       Într-o altă situaţie, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soţul ei şi nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată naşte până nu îşi mărturiseşte păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naştere. Auzind acestea, sfântul nu se mândreşte cu puterile lui, ci "a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta"". Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce urmau să se întâmple, îi zice: "Eu sunt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care este tăria şi puterea Lui cea atotputernică".

       Smerenia Sfântului Spiridon transpare şi în veşmintele sale modeste. Aşa s-a întâmplat când a fost chemat de împăratul Constantius să îl vindece. "Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce". Unul dintre slujitorii împăratului, văzându-l îmbrăcat aşa sărăcăcios, nu îl recunoaşte şi nu îi dă voie să intre în palat, ba chiar îl loveşte peste obraz. Dar Sfântul Spiridon "fiind fără răutate, după cuvântul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o". De aceea şi imnograful îl numeşte "arhiereu fără răutate" şi "preabun păstor".

        După ce îi vindecă trupul împăratului, sfântul caută să îi tămăduiască şi sufletul, după cum cântă stihira: "Cu învăţăturile tale l-ai plecat să caute pururea să cinstească pe toţi preoţii, ca pe nişte slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu". "Cinstirea" din cântare se referă la scutirea de dări a întregului cler şi a slujitorilor bisericeşti, decizie pe care o ia împăratul la sfatul sfântului, "judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor".

       Vindecându-l pe împărat, este silit să primească aur ca răplată, însă sfântul îl împarte la săraci: "Graiurile dumnezeieştilor porunci păzindu-le, întru tot fericite, durerile cele mari ale împăratului le-ai risipit şi aur ai dat tuturor celor de pe pământ, Spiridoane fericite. Că nimic nu ai câştigat pe pământ, strângându-ţi în cer bogăţia care rămâne în veac". Biruinţa sfântului asupra patimii după bani se oglindeşte şi în minunea prefacerii unui şarpe în aur, pentru ajutorarea cuiva în mari nevoi materiale, căci: "ai călcat în picioare năravul iubirii de argint şi miluind pe cel lipsit".

        Cântările îl numesc "Spiridon cel înţelept, cel blând şi simplu, cel întreg şi fără răutate". Multe irmoase cântă frumuseţea lui morală, caracterul liniştit şi "lesne iertător" al sfântului: "în pământul celor blânzi ajungând, părinte, ca un blând şi milostiv şi curat făcându-te"; "fără de răutate, drept, blând, milostiv şi răbdător, primitor plin de dragoste de străini, ierarh preasfinţit şi cu evlavioasă înţelepciune împodobit".

       Luminânda îl zugrăveşte şi ea ca "pe cel blând şi liniştit, cel milostiv şi iubitor de săraci", fiind noi înşine îndemnaţi "să urmăm blândeţilor lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni". Sfântul Simeon Metafrastul scria şi el că sfântul "vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini".

       Compasiunea, dar şi umorul său sunt ilustrate de o întâmplare cu o ceată de hoţi care a încercat să îi fure oile. Dimineaţa, sfântul îi găseşte legaţi cu funii nevăzute. Milostiv, face rugăciune pentru ei, ca Dumnezeu să îi dezlege, iar la plecare le dă şi un berbec, amuzat, ca să nu le fi fost în zadar "privegherea" de toată noaptea. Fapta sa este în autentic duh evanghelic, nu doar un episod anecdotic, după cuvântul Mântuitorului care ne îndeamnă să răspundem răului cu o generozitate dezarmantă: "Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa" (Mt. 5, 40).

       Cu toate acestea, sfântul este intransigent cu cei mândri, aşa cum reiese din minunea prin care "amuţirea diaconului odinioară a tămăduit-o". Mergând Marele Spiridon într-un sat Eritra, a intrat în biserică, cerându-i unui diacon să facă o rugăciune pe scurt, pentru că era ostenit de lungimea drumului şi de arşiţă. Dar diaconul lungi intenţionat rugăciunea, pentru că se mândrea cu glasul său şi îi plăcea să se asculte cântând. Sfântul, "deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă". În urma rugăminţilor rudeniilor şi prietenilor acelui diacon, sfântul abia se înduplecă să îi redea glasul. Îl lăsă însă cu o anumită poticneală în vorbă, ca să nu se mai mândrească cu vocea sa melodioasă şi cu glasul limpede. Căci "sfântul era aspru cu cei mândri şi măreţi în deşert".

       Acest diacon se mândrea auzindu-şi propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea ascultând glasuri îngereşti. "Când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind", spune troparul sfântului. Astfel, fiind la o Vecernie sfântul arhiereu numai cu slujitorii bisericeşti, nu era popor în biserică pentru a da răspunsurile cuvenite, dar se auzea din înălţime un glas dulce şi nepământean ce striga "Şi duhului tău" şi "Doamne miluieşte", la fiecare ectenie rostită de diacon. Glasul acela răzbătea până la cei ce erau departe de biserică, atrăgându-i să se apropie şi să-şi îndulcească urechile şi inimile. Dar "după ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult".

       Intransigenţa sfântului, numit în Minei "dreptarul arhiereilor", este evidenţiată şi de purtarea sa faţă de episcopul Trifilie, care, ţinând un cuvânt de învăţătură în biserică, citează versetul: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Marcu 2, 9), înlocuind cuvântul "pat" (krábbatos) prin "culcuş" (skímpous), adică: "Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău". Auzind acestea, Sfântul Spiridon, care era de faţă, se ridică şi îi zice lui Trifilie: "Oare tu eşti mai bun decât cel ce a zis "pat", de te ruşinezi de cuvintele Lui?". Dojenindu-l astfel, sfântul iese din biserică în faţa tuturor, "pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinându-l puţin", pentru a-l învăţa înţelepciunea duhovnicească smerită şi blândeţea.

       Altă dată, când acelaşi Trifilie visa cu ochii deschişi la viile şi livezile unui sat, Marele Spiridon, cunoscând gândurile inimii sale, îl îndeamnă să îşi strângă mai degrabă averi nestricăcioase în cer.

       Suind "în muntele nepătimirii", sfântul intră "în norul adâncii cugetări a celor dumnezeieşti", primind pe "lespedea" inimii "legea mântuitoare", ca odinioară Marele Pavel, care spunea că a primit legea "nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" (II Cor. 3, 3). Sfântul Spiridon era un om simplu, fără ştiinţă de carte, ce, în mod uimitor, cunoştea însă temeinic Sfintele Scripturi, ca mai târziu Cuvioasa Maria Egipteanca, ce ştia pe de rost toată Psaltirea, deşi nu o citise niciodată. Cu Marele Spiridon şi alţi sfinţi ca acesta se împlineşte cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur după care "harul Duhului Sfânt ţine locul Scripturilor" în cei cu viaţă curată. Cu cei neprihăniţi, Dumnezeu vorbeşte faţă către faţă. Abia după ce au căzut oamenii în păcate grele "a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu". Iar Hristos Însuşi nu a dat ceva scris apostolilor, "ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: "Acela vă va aduce aminte de toate" (Ioan 14, 26)" ("Omilii la Matei", Omilia I).

       Astfel, Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viaţa sa, după cum mărturiseşte şi icosul: "Cunoscut-ai cu vieţuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, şi sufletul tău locaş primitor Treimii făcându-l, pe Aceasta cu curăţie ai primit-o". Cunoscând prin experienţă dumnezeiască adevărul de credinţă, Marele Spiridon este numit "stâlp şi apărător al credinţei", aşa cum îl arată şi minunea săvârşită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).

       În acel sobor erau prezenţi şi filosofi greci peripateticieni, între care se evidenţia unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea şi el parte din cei 318 Sfinţi Părinţi, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoaşterea adevărului nu cu înţelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.

       Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru că ştia că în cei îndoielnici "ochii sunt mai credincioşi decât urechile". Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida şi "o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului". Cei de faţă s-au înfricoşat, "filosoful cel rău l-ai ruşinat" cântă o stihiră. Aceasta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrăţişând credinţa adevărată. În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învăţătura Sfântului Pavel, care, deşi era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înţelepciunii raţionale, ci prin "adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu"

(I Cor. 2, 5-6).

SFÂNTUL IERARH NICOLAE, FĂCĂTORUL DE MINUNI

       Povestea vieţii Sfântului Nicolae începe în secolul al III-lea, în a doua jumătate a lui, aproximativ anul 270, fiind legată de localitatea Patara. Părinţii sfântului, Teofan şi Nona, erau oameni credincioşi şi bogaţi, care şi-au crescut singurul fiu în credinţa cea adevărată, creştină.

       Numele copilului, Nicolae, tradus din limba greacă, înseamnă "biruitor de popor", prevestind cumva că sfântul se va arăta biruitor al răutăţii spre folosul de obşte al lumii.

       Din pruncie, Nicolae s-a arătat a fi un copil minunat, hrănindu-se numai din sânul cel drept al mamei sale. A fost dat la şcoală şi a dobândit atâta înţelepciune, încât, consemnează Vieţile Sfinţilor, "s-a făcut desăvârşit în cuvântul învăţăturii, cât şi în lucrul vieţii", arătându-se cu totul duhovnicesc şi dorind a sluji Domnului cu râvnă. Văzând înclinaţia spre rugăciune a tânărului Nicolae, unchiul său, care era episcop al Cetăţii Patara, i-a sfătuit pe părinţii acestuia să-l lase să devină slujitor al lui Dumnezeu, lucru pe care ei l-au încuviinţat.

       Ajuns preot, Sfântul Nicolae s-a dăruit nevoinţelor ascetice, petrecând în post şi fapte bune, înnoind tot mai mult podoaba sa sufletească şi sporind vrednicia de a fi cârmuitor al Bisericii.

       Murind părinţii săi în timpul unei epidemii, tânărul preot a rămas unicul moştenitor al averii lor. Ascultând cuvântul lui Hristos din Evanghelie adresat tânărului bogat: "Vinde toate câte ai şi vei avea comoară în ceruri" (Lc. 18, 22), Nicolae a împărţit averea sa celor lipsiţi şi bolnavi. "Mâna lui, mărturiseşte Simeon Metafrastul, era întinsă către săraci ca un râu cu apă multă care curge cu îndestulare". Prin milostenia sa, sfântul a ferit de la desfrânare pe cele trei fete ale unui om bogat scăpătat din Mira, care din cauza sărăciei căzuse în deznădejde. Datorită celor trei pungi cu aur aruncate pe fereastra casei omului aflat în nevoie, fiicele celui ajutat de preotul Nicolae s-au putut căsători.

       În timpul unei călătorii în Egipt şi Palestina, sfântul a potolit furtuna care se iscase pe mare şi a înviat un corăbier care căzuse din vârful catargului pe punte. Ajuns acasă din pelerinajul la Locurile Sfinte, Sfântul Nicolae a fost primit în mănăstirea ridicată de unchiul său, episcopul Patarelor, nădăjduind ca cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo în rugăciune.

       Dar Dumnezeu, care nu voieşte ca lumina să fie ascunsă sub obroc, i s-a descoperit în rugăciune zicând: "Nicolae, nu aceasta este holda pe care trebuie să mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine, ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin Mine numele tău".

       Neştiind ce să facă în urma acestei neaşteptate revelaţii, dacă să se înapoieze în Patara, locul naşterii sale, sau să se ducă în altă parte, Nicolae, condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a dus în Mira, unde se afla mitropolia provinciei Lichia. Aici, necunoscut de nimeni, el trăia asemenea săracilor, cercetând în fiecare zi biserica. Alegerea sa ca episcop pe scaunul Mirei în locul lui Ioan, ierarhul cetăţii, s-a făcut în chip minunat, căci adunându-se toţi episcopii provinciei au ţinut sfat pe cine să aleagă în tronul arhiepiscopal.

       După multă rugăciune, i s-a descoperit unui ierarh bătrân un tânăr cu chip luminos care i-a poruncit: "Mergi de cu noapte şi stai la uşile bisericii şi ia seama la cine va intra mai înainte decât toţi în biserică. Acela este îndemnat de Duhul Meu. Deci luându-l cu cinste să-l puneţi arhiepiscop. Numele bărbatului aceluia este Nicolae".

       Vestea aflării bărbatului de Dumnezeu arătat a străbătut repede toată cetatea Mirei şi mulţi credincioşi s-au adunat pentru a-l vedea pe cel ales a fi părintele lor duhovnicesc.

       Fiind sfinţit arhiereu al cetăţii Mira, Sfântul Nicolae s-a făcut tuturor "îndreptător credinţei şi chip al blândeţilor", model de vieţuire păstoriţilor lui. Dacă înainte viaţa sa cea cu fapte bune era ascunsă de la ochii multora, acum, ca ierarh, vieţuirea lui a ajuns să fie cunoscută de foarte mulţi. Pentru că asculta nevoile celor care veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, fiind bun şi apropiat faţă de toţi.

       Simeon Metafrastul creionează sugestiv în câteva cuvinte un portret al sfântului: "Sărmanilor le era tată, săracilor mare şi milostiv făcător de bine, mângâietor celor care plângeau şi ajutător celor năpăstuiţi".

       Dar spre sfârşitul secolului al III-lea a fost pornită împotriva creştinilor de către împăraţii romani păgâni Diocleţian şi Maximian o persecuţie care a aruncat în temniţă atâţia ierarhi, preoţi şi diaconi creştini, încât hoţii şi criminalii de drept comun nu mai aveau loc în închisorile statului. În această persecuţie a suferit o vreme şi ierarhul Nicolae, răbdând foame, sete şi strâmtorare. Dar odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin cel Mare, creştinii au fost eliberaţi din temniţă şi li s-a permis să-şi oficieze cultul religios în mod liber. Alături de ceilalţi Sfinţi Părinţi, arhiereul Mirelor Lichiei a fost prezent la primul Sinod Ecumenic, convocat în anul 325 de împăratul Constantin cel Mare, unde s-a combătut erezia lui Arie.

       Printre minunile săvârşite de Sfântul Nicolae este şi scăparea cetăţii Mira de o foamete mare prin arătarea în vis unui negustor italian. Acestuia, care avea o corabie plină cu grâu, i-a apărut în vedenie sfântul şi dându-i trei galbeni arvună i-a poruncit să meargă în cetatea Mira pentru a vinde acolo grâul. Iar negustorul ascultând pe sfântul a mers la Mira, povestind celor de acolo vedenia avută. Iar locuitorii au mulţumit lui Dumnezeu şi au fericit pe hrănitorul lor cel minunat.

       În ziua de 6 decembrie a anului 346, sfântul şi-a săvârşit viaţa sa pământească, mergând la Hristos. Numeroase minuni s-au săvârşit de sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu care au izvorât mir şi mulţi bolnavi s-au vindecat de neputinţele lor trupeşti şi sufleteşti. Căci duhurile cele rele erau izgonite prin rugăciunea la acest mare sfânt al Bisericii.

        Sfântul Nicolae este socotit a fi şi patronul marinarilor. Se cunosc minuni multe săvârşite încă din viaţă de ierarhul Mirelor, care a potolit furtuna pe mare, salvând viaţa celor aflaţi în primejdie.

       Pentru harul pe care l-a dobândit înaintea lui Dumnezeu de a face minuni, Biserica i-a întocmit slujbă aleasă, lăudându-l ca pe "râul îmbelşugat de tămăduiri şi adâncul milostivirii de la care cei amarnic apăsaţi de boli şi cumplit cercaţi de nenorocirile vieţii află doctorie tămăduitoare".

       Trei generali bizantini, Nepotian, Ursul şi Erpilion, au plecat din Constantinopol împreună cu multă oaste pentru a potoli tulburările care aveau loc în Frigia. Ajungând în portul aflat aproape de cetatea Mirei şi auzind de renumele ierarhului, ei s-au dus ca să-l cunoască. Ei au fost martorii unei intervenţii a sfântului pentru trei bărbaţi care urmau să fie ucişi pe nedrept din porunca ighemonului Eustatie. După aceea, au primit binecuvântarea sfântului şi învrednicindu-se de rugăciunile sale au plecat spre locul poruncit de împăratul lor pentru a împlini porunca lui. Odată întorşi în capitala imperiului, au fost clevetiţi la eparhul cetăţii, Avlavie, că ar fi uneltit împotriva împăratului. Imediat au fost aruncaţi în temniţă şi osândiţi la moarte. Dar unul dintre generali, anume Nepotian, şi-a adus aminte că pe când se aflau în Mira, episcopul locului, Nicolae, a scăpat de la moarte pe trei bărbaţi nevinovaţi. Pentru aceea, în temniţă fiind, ei s-au rugat: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni. Că iată ne-a cuprins nevoie mare şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mâinile celor ce caută sufletele noastre, sârguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

       Rugăciunea lor a fost ascultată şi Dumnezeu a trimis în ajutor pe sfântul şi plăcutul său, pe marele arhiereu Nicolae, care s-a arătat în vis atât împăratului, cât şi eparhului Avlavie, cerând eliberarea celor trei generali care pătimeau în temniţă pe nedrept. Tulburat de vedenia avută, împăratul a chemat la sine pe cei aflaţi în închisoare şi i-a întrebat ce fel de vrăjitorii au săvârşit, trimiţând asupra stăpânirii sale arătarea unui bărbat care l-a îngrozit nespus. Bărbaţii aduşi înaintea basileului văzând cum sfântul şedea alături de împărat au cunoscut că mântuirea lor de moarte este aproape şi au îndrăznit să povestească celui ce îi judeca despre faptele minunate ale ierarhului din Mira.

        Atunci, cunoscând că arhiereul lui Hristos, Nicolae, este bineplăcut lui Dumnezeu, a eliberat pe voievozii aceia, spunându-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat în ajutor. Deci să mergeţi la dânsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i din partea mea: "Iată, am făcut cele poruncite de tine!"

       Îndată, cei trei generali au pornit spre Mira pentru a aduce mulţumire binefăcătorului lor.

        Pe 26 august 1071, Roman al IV-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit (1068-1071), a purtat o luptă cu sultanul Alp-Arslan (1059-1072) al turcilor selgiucizi la Manzikert. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea umilitoare a bizantinilor şi luarea ca ostatic a basileului Roman. Drept urmare, imperiul a pierdut temporar controlul celei mai mari părţi din Asia Mică prin invazia turcilor selgiucizi. Bizantinii vor redobândi Asia Mică în timpul stăpânirii lui Alexie I Comnenul (1081-1118). La începutul domniei sale, Mira a fost ocupată de invadatorii islamici. Profitând de această situaţie confuză, marinarii din Bari, Apulia, au luat rămăşiţele sfântului de la monahii ortodocşi. Moaştele au sosit la Bari pe 9 mai 1087. Sunt mai multe variante ale acestei strămutări. Se crede fie că au fost furate de hoţi sau piraţi, fie, în altă variantă, se spune că sfântul însuşi s-a arătat şi a poruncit ca moaştele sale să fie mutate pentru a fi protejate de cucerirea musulmanilor.

       Atât în Mira, cât şi la Bari, moaştele Sfântului Nicolae au izvorât un mir frumos mirositor ca apa de trandafir. Până în ziua de astăzi, pe 6 decembrie, slujitorii Bisericii adună mirul din racla cu sfintele moaşte.

       Pe 28 decembrie 2009, guvernul turc a anunţat că va cere returnarea moaştelor Sfântului Nicolae în Turcia de la guvernul italian. Autorităţile turceşti susţin că Sfântul Nicolae însuşi a dorit să fie înmormântat în locul naşterii sale şi că moaştele sale au fost ilegal mutate din Turcia.

       BUCURĂ-TE SFINTE IERARHE NICOLAE, MARE FĂCĂTOR DE MINUNI!

Sântul Grigorie Luminătorul

       Sfântul Grigorie Luminătorul, Apostolul Armeniei a trăit între anii 240 şi 332 şi s-a născut în Armenia, în oraşul Valarshapat, capitala provinciei Ararat. Părinţii lui erau necreştini, era păgâni, de origine nobilă partă.   

       Familia lui a intrat în conflict cu familia regală armeană şi a fost prigonită, iar el s-a refugiat în Cezareea Capadociei unde a învăţat credinţa creştină şi apoi s-a botezat şi a devenit creştin cu numele de Grigorie. 

       După o vreme a revenit în Armenia şi a început să predice Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos. A vorbit împotriva idolilor păgâni şi a chemat la convertire pe foarte mulţi armeni, ceea ce a produs mânia regelui armean Tiridat care a fost păgân. Sfântul Grigorie Luminătorul a fost arestat şi întemniţat, fiind spus multor torturi. Între timp regele s-a îmbolnăvit foarte tare şi cineva i-a spus că nu se va putea vindeca decât dacă eliberează pe Sfântul Grigorie Luminătorul. Într-adevăr după ce Sfântul Grigorie este eliberat din închisoare regele Tiridat s-a făcut sănătos şi a cerut botezul creştin.

       Sfântul Grigorie a botezat pe rege, întreaga sa suită, curtea regală şi poporul armean. În limba noastră, el se numeşte ‘Luminătorul’, dar în secolele III, IV şi V botezul se numea ‘sfânta luminare’, de aceea şi în rugăciunile noastre de la Liturghia Darurilor înainte Sfinţite se spune că ne rugăm pentru cei ce se pregătesc pentru sfânta luminare sau sfântul Botez. Deci, el este ‘Luminătorul’ în înţelesul că este botezătorul armenilor, cel care i-a convertit la creştinism.

       Sfântul Grigorie Luminătorul a reuşit să convertească un popor întreg, începând cu regele Tiridat al Armeniei şi el după ce a făcut convertiri multe, a fost hirotonit Episcop la Cazareea Capadociei de către Arhiepiscopul Leonţiu al Cezareei Capadociei, iar Petru de Sevastia l-a instalat ca Episcop al Armeniei. Vedem o legătură deosebită între Sfântul Grigorie Luminătorul şi Cezareea Capadociei. Petru de Sevastia era frate cu Sfântul Vasile cel Mare.

       El a fost căsătorit înainte şi a avut doi copii, Vhartanes şi Aristages care s-au creştinat şi care l-au ajutat pe tatăl lor să lucreze în lucrare sfântă de încreştinare a armenilor păgâni de altădată. După ce el a fost hirotonit Episcop al Armeniei, mai târziu a hirotonit pe cei doi fii ai săi, iar Aristages a participat din partea Armeniei la Sinodul I Ecumenic din 325.

       Sfântul Grigorie Luminătorul a trăit 92 de ani. Spre sfârşitul vieţii sale s-a retras din scaunul arhiepiscopal şi a dus o viaţă de pustnic, rugându-se mult într-o peşteră, unde a şi trecut la Domnul.