Mănăstirea Lainici

Crucea şi Învierea

      

        Taina Invierii Domnului este nedespartita de Taina Crucii Sale, deoarece Hristos Cel Inviat din morti este Hristos Cel Rastignit.

        Crucea Mantuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice si smerite, facatoare de viata si datatoare de bucurie. In Sfanta Cruce este ascunsa puterea Invierii, iar lumina Invierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfanta Cruce nu este doar semn al jertfei si al mortii, ci si semn al Invierii si al biruintei.

       Invierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinta iubirii Lui smerite asupra pacatului, iadului si mortii. Invierea lui Hristos este ridicarea omului cel muritor, din cauza pacatului, la starea de faptura vesnic vie, creata dupa chipul lui Dumnezeu Cel vesnic viu (cf. Facerea 1, 26), pentru a se impartasi vesnic din iubirea divina a Preasfintei Treimi.

       Prin Invierea lui Hristos Cel Rastignit se arata ca iubirea omului fata de Dumnezeu si fata de semeni poate fi mai tare decat ura, violenta si moartea. Taria puterii iubirii jertfelnice a lui Hristos se arata atat in Crucea Sa, ca smerenie, cat si in Invierea Sa, ca slava. De aceea, Biserica Ortodoxa nu desparte niciodata Crucea de Inviere.

       Invidiat si urat de multi dintre carturarii si fariseii care pierdusera in mare parte capacitatea de a simti prezenta activa a lui Dumnezeu in popor, desconsiderat si umilit de autoritatea conducatoare romana, care pierduse simtul dreptatii, tradat si vandut de un ucenic robit de patima iubirii de arginti, parasit de prietenii prea fricosi, uitat de multi carora le-a facut bine, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire de oameni, a fost condamnat, pe nedrept, la moarte si rastignit pe Cruce, intre doi talhari facatori de rele.

       Pe de o parte, rastignirea lui Hristos pe Cruce este respingerea cea mai violenta a iubirii lui Dumnezeu de catre omenirea pacatoasa si instrainata de Dumnezeu. Pe de alta parte, jertfa Sa pe Cruce, indurata in mod liber (cf. Ioan 10, 17-18), arata smerenia Sa, ca rabdare a suferintei si ca statornicie in iubire iertatoare, chiar si fata de dusmanii Sai ("Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac", Luca 23, 34).

       Sfantul Evanghelist Ioan, ucenicul iubit care L-a insotit pe Iisus pana langa Crucea Sa, ne spune ca: "Inainte de sarbatoarea Pastilor, stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa treaca din lumea aceasta la Tatal, iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan 13, 1). Iar Sfantul Apostol Pavel, cel ce din mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai harnic Apostol al lui Hristos, tocmai pentru ca L-a intalnit pe Hristos Cel Inviat din morti, intr-o lumina coplesitoare pe drumul Damascului, a inteles puterea iubirii jertfelnice a Crucii Lui. De aceea, in lumina Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel scria crestinilor din Corint astfel:

       "Cuvantul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim este puterea  lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 18). In alta parte, acelasi Sfant Apostol al neamurilor arata ca, prin puterea Crucii, Hristos a biruit duhurile rele care raspandesc in lume ura fata de Dumnezeu si fata de oameni: "Dezbracand (de putere) incepatoriile si stapaniile, le-a dat de ocara in vazul tuturor,biruind asupra lor prin Cruce" (Coloseni 2, 15).

       Pentru a ramane ascultator si iubitor fata de Dumnezeu-Tatal pana la moarte, Hristos-Domnul a indurat de bunavoie multe rele venite din partea oamenilor pacatosi si a demonilor vicleni, care Il asaltau in pustie cu ispitele poftelor egoiste - adica ispitele lacomiei materiale, ale puterii de stapanire si ale slavei desarte (cf. Matei 4, 1-11) –, iar in Saptamana Sfintelor Patimiri, cu ispitele sau incercarile durerii sufletesti si trupesti pricinuite de invidia carturarilor si a fariseilor, de tradarea lui Iuda, de lepadarea lui Petru, de frica ucenicilor care L-au parasit, de aroganta si viclenia lui Irod, de duplicitatea si lasitatea lui Pilat, de batjocura soldatilor, de ignoranta si ratacirea multimilor invrajbite, de ironia talharului nepocait, de scuipari, de loviri cu palmele peste obraz, de loviri cu biciul pe trup, de cununa de spini de pe cap, de lovituri de cuie in palme si picioare, de rastignirea pe lemnul Crucii, de adaparea cu otet, de strapungere cu lancea in coasta. De ce a indurat Domnul toate acestea? Ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul, in cuvintele urmatoare: "Acesta a fost... scopul Domnului, ca, pe de o parte, sa asculte de Tatal pana la moarte, ca om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta parte, sa biruiasca pe diavolpatimind de la el prin carturarii si fariseii pusi la lucru de el" (Vezi Sfantul Maxim Marturisitorul,Cuvant ascetic, in Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008, p. 35). Prin ascultare de Dumnezeu pana la moarte, Hristos a ridicat din morti pe Adam cel neascultator, iar prin smerenie a biruit pe diavolul cel orgolios si razvratitor.

       Pentru a ne invata ca puterea Invierii era ascunsa in Cruce, adica in iubirea Lui smerita si indelung-rabdatoare, Hristos-Domnul Cel Inviat din morti poarta si dupa slavita Sa Inviere semnele sau stigmatele Crucii pe trupul Sau, adica in mainile, in picioarele si in coasta Sa (cf. Ioan 21, 20 si 27).Hristos poarta stigmatele Crucii in trupul Sau inviat, nu ca sa-Si aduca aminte de cei care L-au rastignit spre a se razbuna pe ei, ci pentru ca ele sunt semnele eterne ale iubirii Sale jertfelnice si smerite pentru toti oamenii.

        In Biserica Ortodoxa intalnim o multime de simboluri, imagini, gesturi si expresii liturgice ale intelegerii spirituale a legaturii interioare care exista intre Crucea si Invierea lui Hristos.

       Mai intai, in icoana ortodoxa a Rastignirii lui Hristos, chipul Sau nu este crispat, ci pacificat, insemnand pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adica starea in care Iisus rosteste cuvintele:"Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu!" (Luca 23, 46).

       Apoi, icoana Invierii lui Hristos, in forma ei autentica, nu-L prezinta pe Hristos iesind triumfator din mormant, ci prezinta coborarea Sa la iad ca biruinta asupra iadului si a mortii, ca arvuna sau inceput al Invierii de obste (cf. 1 Corinteni 15, 20) si al Judecatii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie,puterea Invierii lui Hristos incepe sa lucreze din insusi momentul mortii lui Hristos pe Cruce si al coborarii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Sau din mormant nu intra in descompunere si nici sufletul Sau nu ramane in iad. Adesea, icoana coborarii la iad ne prezinta slava lui Hristos Cel Inviat ca fiind strabatuta si confirmata de Crucea luminoasa, pentru ca "Hristos S-a pogorat prin Cruce la iad", dupa cum se spune in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

       Cand este marturisita si proclamata Invierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitata, ci unita cu lumanarea de Inviere. Preotul proclama adevarul Invierii, zicand: "Hristos a inviat!" in timp ce inalta Crucea in vazul tuturor, dar nu Crucea singura, ci insotita de o lumanare aprinsa, care este lumina pascala a suferintei transformate in biruinta. Prin Inviere, Crucea devine lumina a iubirii eterne, a vietii mai tari decat moartea.

       In timpul Utreniei Sfintelor Pasti si Utreniei din Duminici cantam sau rostim acest imn:"Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat.Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim (...). Iata, prin Cruce a venit bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui, ca rastignire rabdand pentru noi cu moartea pe moarte a stricat" (Canonul Invierii si Utrenia din Duminici).

       Legatura interioara dintre Cruce si Inviere este o dominanta a intregii spiritualitati ortodoxe liturgice si filocalice, deoarece Ortodoxia este in acelasi timp Biserica pocaintei si a doxologiei, a postului si a bucuriei.

       Intrucat, prin Crucea lui Hristos s-a aratat puterea iubirii mantuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), noi, crestinii, cinstim Sfanta Cruce si ne facem semnul ei cand ne rugam, dimineata, la pranz si seara, cand incepem un lucru si cand il terminam, in vreme de necaz si in vreme de bucurie.

       Legatura dintre Cruce si Inviere, dintre suferinta si speranta, osteneala si bucurie, lupta si biruinta, se vede adesea in iubirea jertfelnica a parintilor buni pentru copiii lor, a parintilor duhovnicesti pentru cei pastoriti de ei, a oamenilor harnici si darnici pentru semenii lor aflati in nevoi, in iubirea jertfelnica a celor care lucreaza si se lupta, permanent, pentru binele familiei si al societatii, al poporului si al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit si a inviat ca sa daruiasca tuturor mantuire si viata vesnica.

POSTIŢI DE FACEBOOK!!!

Cuvânt de învăţătură în Postul Mare

Mănăstirea Râmeţ

 

Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. Ridicata în Muntii Trascaului, pe lînga rîul Geoagiului (dacica Germisara) într-un loc numit de mocani „Valea Manastirii”, bisericuta cu hramul Izvorul Tămăduirii poartă ascunse în zidurile-i firave nu puține taine. Se cunoaște cu precizie că al treilea strat de fresce de pe zidurile interioare a fost pictat de Mihu de la Crisul Alb în 1377. Acest element face din lăcaș unul dintre puținele biserici românești de piatră databile, poate, în secolul XIII.

       Mănăstirea și biserica s-au aflat sub protecția lui Matei Corvin, a voievodului Radu Vodă cel Mare, ca si a lui Mihai Viteazu, care a refăcut-o. Mănăstirea e una dintre puținele care au rămas ortodoxe în secolul al XVIII-lea, până la distrugerea ei prin tunurile generalului Bukow. Faptul este consemnat într-un limbaj profetic de unul dintre calugari: „scris-am eu Silvestru monahu cînd au stricat necredinciosii manastirea de la Rîmet si cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sîmbata spre pieirea loru”. După o nouă distrugere, ca represalii pentru participarea localnicilor la răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, (1785), biserica este refacută în 1792. Mănăstirea se redeschide la 1940, iar în 1955 sinodul hotărăște transformarea ei în mănăstire de maici. În 1959, este desființată de comuniști, dar maicile revin în 1962, sub „acoperirea” unei secții de covoare.

      

       Istoria mănăstirii este strâns legată de activitatea Sfântului Ierarh Ghelasie, menţionat de inscripţiile vechii biserici a Rămeţului.

        Sfantul Ierarh Ghelasie s-a nevoit in vea­cul al XIV-lea, mai intai ca sihastru pe valea paraului Ramet din Muntii Apuseni si, apoi, ca egumen al Manastirii Ramet din judetul Alba, avand o viata duhovniceasca imbuna­tatita si invrednicindu-se inca din tinerete cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luand din tinerete jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiti eremiti mestesugul luptei duhovnicesti, Apoi, curatindu-si mintea de cugetele cele rele si invrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborat in obste si a ajuns vestit povatuitor de suflete, intemeind o obste de monahi alesi. In traditia locului se spune despre Cuvio­sul Ghelasie ca avea doisprezece ucenici cu care impreuna se ruga si postea, savarsind sfintele slujbe cu mare osardie si frica de Dumnezeu. In toata saptamana, Cuviosul Ghe­lasie nu primea mancare, indestulandu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea facea priveghere si savarsea Sfanta Liturghie. Nu­mai sambata si Duminica manca impreuna cu calugarii la trapeza manastiri.

        Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare parinte duhovnicesc al sihastrilor din Muntii Ramet, precum si al satenilor din Tara Motilor. In posturi cerceta pe toti sihastrii ce se nevoiau in pesteri de piatra si el insusi se ostenea la rugaciune impre­una cu dansii. Apoi cobora in manastire, unde il asteptau credinciosii si mocanii de prin munti. La fericitul Ghelasie veneau si multi bolnavi, mai ales cei stapaniti de du­huri rele, si cu rugaciunile lui se vindecau, caci avea mare dar de la Dumnezeu. Odata, fiind cu ucenicii la adunat fan in poiana manastirii, numita Hopati si fiind mare arsita, incat toti sufereau de sete, Cu­viosul Ghelasie a cazut la rugaciune si in­data a aflat un izvor cu apa. Acest izvor de apa rece se vede pana in zilele noastre si se cheama Izvorul Cuviosului Ghelasie. Multi sateni iau apa din el pentru sanatate si binecuvantare.

        In anii din urma, s-au descoperit in chip minunat, prin bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, in jurul manastirii, bucati din sfintele sale moaste, prin care se fac nenu­marate minuni in randul credinciosilor ve­niti la manastire pentru rugaciune si in­chinare.

         Ceea ce s-a transmis prin traditia locului, de generatii intregi, s-a adeverit in zilele noastre, cand, in anul 1978, s-a descoperit in biserica manastirii o inscriptie de mare insemnatate pentru Biserica si neamul ro­manesc, mai ales din partile Transilvaniei, si care consemneaza numele Arhiepiscopu­lui Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crisul Alb", precum si anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu nu­mele, este imbunatatitul Ghelasie pe care poporul, in evlavia sa, il cinsteste ca sfant.

        Deci, fara indoiala, Sfantul Ghelasie a fost Arhiepiscop si pastor sufletesc al credincio­silor din    Transilvaniei si din Muntii Apuseni in secolele XIV-XV, retragandu-se la batranete in manastirea de metanie, Ramet.

        Vietuitorii sfintei manastiri ii cinstesc cu veneratie parti din sfintele moaste, sti­ind ca, prin rugaciuni neincetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecarii de boli si suferinte.

 

 

 

 

 

Catedrala ortodoxa din Cluj Napoca

Catedrala Ortodoxă din Cluj a fost ridicată în perioada anilor 1920-1930, imediat după unirea Transilvaniei cu România. Este unul din principalele edificii religioase din municipiul Cluj. Poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului". În anul 1973, odată cu ridicarea scaunului eparhial al Clujului la rangul de arhiepiscopie, lăcașul de cult a devenit catedrală arhiepiscopală. Din anul 2006 edificiul servește drept catedrală a arhiepiscopului Vadului, Feleacului și Clujului, care este totodată și mitropolit al Clujului, Maramureșului și Salajului.

Heruvic la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

 

Istoria lemnului Crucii pe care a fost răstignit Hristos

     

       După moartea şi Învierea Domnului, ucenicii Lui au îngropat lemnul crucii, stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei. În altă variantă a acestui episod, se spune că soldaţii romani care L-au răstignit pe Iisus, după punerea Lui în mormânt, ar fi aruncat cele trei cruci într-o cisternă săpată în piatră, din imediata apropiere a Golgotei, unde se colecta apa de ploaie necesară consumului oraşului. Golgota rămăsese un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au fost aruncate cu timpul acolo, în vechea cisternă, acoperind crucile. După trei secole, în anul 326, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, ajunsă la Ierusalim în căutarea Locurilor sfinte, a poruncit să se sape în cetate. Aşa s-au descoperit cele trei cruci de lemn. Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul a fost uşor identificată, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru o mai bună verificare, crucea a fost aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu. Aceasta este crucea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci cuvântul crucii este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi o voi nimici.“ (1 Cor, 18-19).
        Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, a trimis acasă, fiului ei Constantin, un fragment din lemnul Sfintei Cruci şi două cuie din cele în care fusese pironit Domnul, unul dintre ele fiind ulterior încastrat într-o diademă. Crucea descoperită pe Golgota a fost pusă în Bazilica „Sfânta Cruce“ din Ierusalim, zidită de împărăteasă. Tot acolo au mai fost depuse un cui şi placa pe care Pilat pusese să se scrie INRI. În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal, pe care împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în anul 417. Aşa cum spune şi pelerina creştină Egeria (sec. al IV-lea), în biserica din Ierusalim, sfinţită în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puţină vreme de Sfânta Elena. Dar sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 Septembrie, când a fost arătată mulţimii, din amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, de către Macarie, episcopul Ierusalimului
        Începutul cultului public şi oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului şi al îngropării Mântuitorului Iisus, cunoscută ca Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu „Ad Crucem“.
        Istoria Sfintei Cruci, după evenimentul pomenit mai sus, este însă una zbuciumată. Multe date nu concordă, fiind foarte greu de stabilit cu exactitate adevărul. Surse catolice susţin că, după aproape trei veacuri, în anul 615, racla cu lemnul Sfintei Cruci a fost luată ca pradă de război de către perşii care au invadat şi au cucerit Ierusalimul, sub condu-cerea lui Cosroe Parviz, şi dusă la Ctesifon. După 14 ani, împăratul Heraclie al Bizanţului a readus-o la Ierusalim, depunând-o, în anul 629, cu mare cinste, în Biserica Sfântului Mormânt. La 14 septembrie 630, Patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.
        În anii 634-635, lemnul Sfintei Cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (şi înapoi) într-o procesiune solemnă, a cărei amintire s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 Septembrie.
        Aceleaşi surse catolice susţin că urmele acestei părţi din Cruce s-au pierdut definitiv. Relicva, ascunsă în 1009, redescoperită şi reaşezată în Biserica Sfântului Mormânt în 1099 de cruciaţi, a căzut în 1187 în mâinile lui Salladin, pe câmpul de bătălie de la Hattin, unde fusese adusă de episcopul Betleemului, la porunca regelui Ierusalimului, din sfânta relicvă rămânând doar bucăţile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol şi la Roma. În acest al doilea caz, fragmentul din Sfânta Cruce, păstrat în capela Pharos a palatului imperial de pe malul Bosforului, şi celelalte relicve ale Patimilor care se aflau aici au fost achiziţionate între 1241 şi 1242 de către regele Franţei, Ludovic al IX-lea, de la împăratul latin de Constantinopol. Lemnul Sfintei Cruci a fost depus în Sainte Chapelle, în 1248, de unde a dispărut în timpul Revoluţiei franceze.
        Referitor la dramatica istorie a lemnului Sfintei Cruci, părintele Gheorghe Calciu spunea: „Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi, apoi, scoasă din nou la iveală. Se presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor patriarhii, spre salvarea ei. În felul acesta, cei care duceau bucăţile de cruce puteau trece prin controlul musulman fără pericol. Dar, chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale Sfintei Cruci, simbolul ei reprezentat în multiple forme rămâne ca semn al morţii şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi mureau fericiţi. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea se recapitulează întreaga Lui viaţă“.
       Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneţia, în Franţa (Saint Sernin de Toulouse; Capela „La Vraie-Croix“ din Morbihan, Bretania; Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce“ din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum şi în alte biserici şi mănăstiri creştine din lume. Cea mai mare bucată din Sfânta Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamou, din Sfântul Munte Athos. În 1992, această sfântă relicvă a fost adusă pentru câteva săptămâni şi în ţara noastră. În 2004, cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva, a fost adus la Iaşi, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mitropolit la vremea aceea al Moldovei şi Bucovinei, fragmentul din Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos care se păstrează în Mănăstirea Panaghia Soumela din Veria - Grecia.

 

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 7 martie 2010, semnat de Dumitru Manolache)