Catedrala Sf Alexandru Nevschi din Sofia

Reînvierea practicilor păgâne

       De ceva vreme s-a instalat o modă în rândul tinerilor cu pretenţia de a aduce ceva nou în modul de a se prezenta pe stradă. Eşti „cool” dacă asortezi la nişte haine peticite sau tocite un cercel, cu atât mai mult cu cât eşti băiat. Ce nu ştiu bieţii tineri care cad în capcana noii mode este că, deşi au pretenţia de a inova ceva în vestimentaţie, nu fac decât să se întoarcă la obiceiurile existente în imperiul roman cu sute de ani în urmă, perpetuate din antichitate până mai târziu în vremea împăraţilor Comneni (sec XI).

       Exista obiceiul ca tinerii care urmau să facă parte din garda imperială să fie însemnaţi, punându-le cercel la ureche, simbolizând faptul că sunt aleşi să-i slujească împăratului, cercelul ţinând loc de etichetă sau de ecuson. Există chiar o icoană în biserica din Platania care-l reprezintă pe Sfântul Gheorghe, soldat martir din sec IV, având cercel la ureche. Aceasta nu înseamnă că marele mărturisitor a încreştinat un obicei păgân, ci totul ţine de inspiraţia pictorului, care a vrut să evidenţieze faptul că Marele Mucenic Gheorghe făcea parte din rândul soldaţilor, fiind un apropiat al împăratului, după cum se ştie din viaţa lui. În limba timpului, aceşti cercei au fost numiţi „scholarikia”, pluralul lui „scholarikion” (cercel), cuvânt derivat de la „scholari”, termen folosit pentru a denumi cadeţii de la curtea din Constantinopol care urmau să intre în garda împăratului.

       Mai mult decât atât, Mănăstirea Maicii Domnului din Araka, Cipru, conţine două fresce în care Iisus Hristos apare cu cercel la ureche. Explicaţia în acest caz este alta şi ţine tot de tradiţia locului redată de pictor fără a ţine cont de canoanele realizării unei icoane bizantine. Este singurul caz de acest gen şi se explică prin faptul că în tradiţia Greciei antice, copilul care era singur la părinţi trebuia să poarte ca semn distinctiv un cercel la ureche pentru a fi recunoscut de ceilalţi şi a-i acorda o atenţie deosebită, relaţionând mai mult cu el, ca să-l ajute să treacă peste neajunsurile provocate de lipsa unui frate. În momentul căsătoriei, tânărul singur la părinţi era dator să dea cercelul jos pentru că de atunci înainte nu mai era singur. Plecând de la această tradiţie locală, pictorul Mănăstirii din Araka a reprezentat chipul Mântuitorului cu cercel la ureche, gândind faptul că a fost Unul şi Singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Unicul copil al Fecioarei Maria.

       Fiind o tradiţie locală, această practică nu a pătruns în tradiţia creştină şi sunt doar excepţii care ţin de măiestria pictorului bisericesc. Fiind o invenţie în iconografie, rezultă în mod cert că învăţătura creştină nu este de acord cu împodobirea bărbaţilor cu cercei, Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli insitând pe decenţă, păstrarea însuşirilor fiecărui gen, neamestecarea vestimentală şi comportamentală a femeilor cu bărbaţii şi părsirea tradiţiilor păgâne care duc la imoralitate şi nu folosesc scopului principal al unui creştin: mântuirea.

       Iată că dorinţa de emancipare afişată prin purtarea cercelului la ureche de către băieţi se transformă în regres spiritual şi întoarcerea la practicile păgâne primitive care nu fac decât să degradeze fiinţa umană, să o depărteze de valorile creştine şi să o devieze de la traseul cel drept care-i asigură la capăt de drum mântuirea.

Simbolismul slujbei de Înviere

       Inima cultului ortodox este sărbătoarea Sfintelor Paști. De ce ? Pentru că Învierea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos este vestea cea bună, unică, în sensul că ea este temelia vieții creștine. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor în prima sa epistolă zicând: Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este propovăduirea noastră și zadaranică este și credința voastră. Deci, creștinul este cel care mărturisește în primul rând că Hristos a Înviat și așteaptă cu speranță învierea morților și viața veacului ce va să fie, după cum mărturisim în Simbolul Credinței.

       Adevărul Învierii lui Hristos este Lumina vieții creștine. De aceea, Învierea lui Hristos este serbată nu numai în ziua de Paști, ci la începutul fiecărei săptămâni. Ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii Domnului, adică ziua de duminică. Această zi, întâi a săptămânii, este lumină pentru toată săptămâna și pentru întreaga noastră viață. De la Învierea lui Hristos încoace, toată viața este orientată spre învierea universal.

      Semnificația slujbei din noaptea aceasta este profundă și bogată. Mai întâi de toate, cântările sunt bogate, dar și gesturile simbolice liturgice pe care noi le săvârșim. În biserică, atunci când începe slujba de Înviere, se sting toate luminile. O singură lumină mai rămâne aprinsă, aceea de pe Masa Sfântului Altar. De ce întuneric în biserică înainte de proclamarea Învierii Domnului ? Și de ce doar o candelă rămâne aprinsă ? Întunericul simbolizează mormântul și iadul. Hristos a coborât cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Său unit cu Dumnezeirea Sa în iad. Pentru că era unit trupul cu Dumnezeirea Sa, El nu a intrat în stricăciune, iar sufletul Său fiind unit cu Dumnezeirea Sa nu a putut să fie ținut în iad. Deci, sufletul îndumnezeit al lui Hristos care a coborât la iad este simbolizat de lumina din candela de pe Sfânta Masă din Sfântul Altar. Hristos Domnul după ce a biruit iadul cu strălucirea Slavei Sale se unește cu trupul și Înviază din mormânt. De aceea, după cum Hristos a Înviat din mormânt, protosul slujbei, arhiereul sau preotul care conduce slujba de Înviere iese din Sfântul Altar și spune: Veniți să primiți lumina! și din lumina una se ajunge la toate luminile. Aceasta este icoana Învierii lui Hristos cel Unul din care noi primim lumina pentru învierea noastră a tuturor. Se vede deci, pe de o parte, trecerea de la întuneric la lumină, iar pe de altă parte se vede că Hristos este începătura învierii celor adormiți. Învierea Lui este temelia învierii universale, a tuturor oamenilor.

       Slujba de Înviere nu se săvârșește în interiorul bisericii, ci în afara bisericii pentru că ea privește pe toți oamenii, nu numai pe creștini. Ea este o mărturisire în lume că toți oamenii sunt chemați la învierea cea de obște sau învierea universală și fiecare poate primi lumină, pace și bucurie din lumina, pacea și bucuria lui Hristos potrivit intensității credinței sale și potrivit iubirii sale față de Dumnezeu și față de semeni. Atâta lumină am adunat în candela sufletului nostru, cât am iubit pe Dumnezeu și pe semeni în viața aceasta.

       Salutul pascal ”Hristos a Înviat! - Adevărat a Înviat!” nu este o formă folclorică, ci este o mărturisire de credință: ”Sfântul Apostol Pavel ne spune în acest sens: De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a Înviat te vei mântui. Deci, credința în Dumnezeirea și Învierea Lui este condiția mântuirii noastre. Sfântul Apostol Pavel adaugă: Căci cu gura se mărturisește, cu inima se crede spre dreptate și cu gura se mărturisește spre mântuire. Degeaba credem noi în gândul nostru doar că Hristos a Înviat, dacă nu-L mărturisim cu gura. Prin aceasta arătăm că suntem creștini și toată credința Bisericii este rezumată în salutul pascal: Hristos a Înviat!.

      Trăim într-o lume în care există multă însingurare, întristare, sărăcie, suferință și mulțime de bolnavi și de oameni pe care nu-i mai iubește nimeni, iar singura lor speranță este Hristos. Noi, dacă avem Duhul și iubirea lui Hristos în inimi devenim Mâinile lui Hristos, trupul Său tainic care ajută pe cel sărac, bolnav, singur și bătrân ca să simtă că Hristos Cel Înviat nu este doar în ceruri, ci este prezent în Biserica Sa și în fiecare creștin spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire.

Preluat de pe www.basilica.ro

Ce nume dăm copilului?

       „În numele date copiilor se ascunde mare bogăţie de gânduri. Ele arată nu numai dragostea de Dumnezeu a părinţilor, dar şi multa lor grijă de copii. Prin numele pe care-l dădeau copiilor lor, părinţii de altădată îi învăţau pe copii să-şi alipească sufletul de virtute; nu făceau ca părinţii de acum, care pun nume la întâmplare copiilor lor. Să punem copilului numele bunicului sau al străbunicului – spun aceştia de acum. (cei de pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur; părinţii din vremea noastră au alte preferinţe)

       Cei vechi nu făceau aşa! Îşi dădeau toată silinţa când dădeau nume copiilor; iar numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei care-l purtau, ci era învăţătură de mare înţelepciune şi pentru ceilalţi şi pentru generaţiile viitoare.

       Deci, nici noi să nu dăm nume întâmplătoare copiilor noştri, să nu le dăm numele bunicilor, ale străbunicilor sau ale celor ce au strălucit în neamul nostru (sau nume de actori), ci numele sfinţilor bărbaţi care au strălucit în virtute, al celor care au avut multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.

       Dar, mai bine zis, nu trebuie să se bizuie numai pe numele acestora nici părinţii, nici copiii care primesc aceste nume. Numele nu foloseşte la nimic dacă cel ce poartă numele este lipsit de virtute; ci trebuie să aibă nădejdea mântuirii în săvârşirea faptelor de virtute, nu trebuie să se laude cu numele ce-l poartă, nici cu înrudirea cu bărbaţi sfinţi, nici cu altceva, ci cu îndrăznirea ce le-o dau propriile lor fapte. Dar mai bine spus, nici cu acestea să nu ne lăudăm, ci mai cu seamă atunci să ne smerim şi să fim modeşti, când putem aduna mare bogăţie de virtute. Aşa vom putea păstra şi bogăţia adunată şi vom atrage asupra noastră şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.251

Adevăratul post II

       Vă rog să întrebuinţaţi cum se cuvine timpul postului ce ne-a mai rămas. Să ne cercetăm pe noi înşine în fiecare săptămână, dar, mai bine spus, în fiecare zi, ca să dezrădăcinăm din sufletul nostru păcatele noastre şi să adăugăm dobândire de fapte bune; şi, după cum ne îndeamnă profetul, să ne depărtăm şi de rău şi să facem şi binele. Acesta-i adevăratul post.

       Mâniosul, cu gânduri pline de evlavie, să izgonească din suflet patima ce-l supără şi să îmbrăţişeze blândeţea şi bunătatea. Trândavul şi desfrânatul, îndrăgostitul în toată voia de frumuseţile trupurilor, să pună frâu gândului, să-şi înscrie în inima lui legea lui Hristos, care spune: “Oricine caută la o femeie spre a o pofti, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui.” (Matei 5,28); să alunge patima desfrânării şi să se cuminţească.

       Cel slobod la limbă, care grăieşte tot ce-i trece prin minte, să imite iarăşi pe fericitul profet David şi să spună: “Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.” (Psalmi 140,3); să nu mai grăiască niciodată cum se întâmplă şi cum îi vine la gură, vrute şi nevrute, ci să asculte pe Pavel care spune: “Tot strigătul, mania, hula, vorbele de ruşine şi vorbele proaste să se lepede de la voi împreună cu toată răutatea.” (Efeseni 4,31)

       Dacă ne îngrădim aşa toate mădularele noastre, vom putea săvârşi numai fapte de virtute; vom putea să ne îndeletnicim limba cu doxologii şi laude spre slava lui Dumnzeu, auzul cu ascultarea şi învăţarea cuvintelor dumnezeieşti, mintea cu înţelegerea cuvintelor dumnezeieşti, mâinile, nu cu răpiri şi lăcomie, ci cu milostenii şi faceri de fapte bune, picioarele, nu la spectacole vătămătoare, ci la biserică, la mănăstiri, la raclele sfinţilor mucenici, pentru ca, dobândind de la ele binecuvântare, să nu cădem în cursele vrăjmaşului.

       Dacă suntem cu atâta luare aminte şi ne îngrijim aşa vom putea culege folos şi de pe urma postului, vom putea scăpa şi de uneltirile diavolului şi vom putea atrage mult ajutor de sus.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Trad din limba greacă veche şi note de Pr.Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 165-167.

Adevăratul post

       “Toată grija noastră să ne fie pentru mântuirea sufletului, cum am putea înfrâna săltările trupului, ca să postim cu adevărat, adică să ne oprim de la rele. Acesta este postul. Că pentru de aceasta ne oprim de la bucate, ca să înfrânăm tăria trupului, să facem calul uşor de strunit.

       Se cuvine ca acela care posteşte, mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie învăţat să fie bun şi blând, să aibă inima zdrobită, să zmulgă din minte gândurile poftelor celor rele, să aibă înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată; să fie mai presus de bani, să fie darnic atunci când face milostenie şi să izgonească din sufletul său orice răutate faţă de semenul său. Acesta e adevăratul post, după cum spune şi Isaia, vorbind din partea lui Dumnezeu: «Dezleagă învoielile cele făcute cu sila, frânge cu cel flîmând pâinea ta, adu în casa ta pe săracul fără adăpost». (Isaia 58,6-7) «Şi dacă vei face asta – spune mai departe Dumnezeu – atunci va ieşi dimineaţa lumina ta şi sănătatea ta va înflori.» (Isaia 58,8)

       Aşa să postim şi să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atât numai că stau nemâncaţi până seara. Nu ni se cere nouă atât, ci, ca împreună cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm multă silinţă pentru săvârşirea faptelor celor duhovniceşti.

       Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici. Cum a dispreţuit trupul, aşa se cuvine să dispreţuiască şi slava deşartă şi să se uite numai la Acela Care cercetează inimile şi rărunchii; să se roage cu toată sârguinţa, să se mărturisească lui Dumnezeu şi să se ajute după putere prin facerea de milostenii. Această poruncă de a face milostenii poate să ne şteargă toate păcatele, să ne smulgă din focul gheenei, numai să facem milostenia din belşug şi nu de ochii oamenilor.”

(După Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, traducere din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 87-88)

Postul în civilizaţia materialistă

       “În toata vremea postul este de folos celor ce-l tin pre dânsul…”, spune imnografia Bisericii noastre din vremea Postului Mare; iar marele ierarh Ioan Gura de Aur, într-unul din cuvintele sale de la Pasti, zice: “A trecut vremea postului, dar nu a trecut si trebuinta postului…”.

       Întotdeauna deci, dar mai ales acum, când Postul se afla printre preocuparile de seama ale Bisericii Ortodoxe, este vreme potrivita sa ne oprim putin asupra lui.

       Mi-aduc aminte din copilarie, cu câta evlavie era tinut postul atunci! Nu se facea exceptie de la post, nici pentru caz de boala, nici pentru cei mici, toti îl tineam cu severitate. Sfântul si Marele Post al Paresimilor era asteptat ca un mare eveniment. Erau vase anume pastrate pentru Postul Mare. Si cu câta primeneala sufleteasca ajungeam la Sfintele Pastii “Se poate sa nu tii postul! Domnul Hristos a postit patruzeci de zile pentru pacatele noastre si noi sa nu postim? Mare pacat sa calci rânduiala postului”! Asa gândeau crestinii ortodocsi de altadata.

       Civilizatia noastra materialista si iubitoare de placeri a strâmbat aceasta întelegere. Mi-aduc iarasi aminte de convorbirea dintre un reprezentant al acestui duh si un parinte duhovnicesc, care staruia asupra marii necesitati a postului pentru viata crestina. “Prea cuvioase, zicea acela, a trecut vremea aceea, acum s-au schimbat lucrurile! Un om, ca sa dea randament în munca, are nevoie de atâtea calorii pe zi si de o alimentatie bogata în vitamine…”. Caloriile si vitaminele reglementeaza alimentatia omului de azi, iar rânduielile crestinesti traditionale pentru post par nestiintifice si învechite.

       Într-adevar, este un fapt binecunoscut ca lumea de astazi si mai ales cea de la oras, dintr-o multime de motive, tine tot mai putin posturile bisericesti. Asa de putin, încât conducerea Bisericii Ortodoxe se gândeste la o adaptare a rânduielilor traditionale pentru post. Între temele viitorului sinod panortodox este trecuta si aceea a Postului, socotit ca una din problemele grave ale vietii crestine ortodoxe si nu lipsesc printre teologi glasuri care propun o scurtare a duratei posturilor mari o împutinare a zilelor de post si o îndulcire a meniurilor de post.

       Sa-si fi pierdut oare postul în vremea noastra valoarea lui spirituala si puterea lui înnoitoare de suflet?

       De la început observam ca acest fel de întelegere are în vedere postul mai ales sub aspectul lui material, exterior: schimbare de regim alimentar, reducerea cantitatii de hrana.

       Dar aceasta întelegere a postului nu-i cea adevarata. Învatatura Bisericii noastre ne-o spune cu toata claritatea. “Daca postesti numai de bucate, zice un tropar din vremea Triodului, iar pacatele nu le parasesti, te asemeni cu viclenii draci, care niciodata nu manânca”. Sau altul: “Sa postim post bine placut Domnului. Postul cel adevarat este înstrainarea de rautati, înfrânarea limbii, lepadarea mâniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramântul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevarat si bine primit”. Iar marele Hrisostom zice: “Postesti? Arata-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sarac, ai mila de el; un dusman, împaca-te cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochii si urechile si picioarele si mâinile noastre, ramânând curate de rapire si de lacomie. Picioarele sa nu alerge la spectacolele cele urâte, ochii sa nu priveasca cu pofta la frumuseti straine, gura sa posteasca de înjuraturi si de vorbe nerusinate…”.

       Si numai aceste marturii, si s-ar putea aduce multime, sunt suficiente ca sa întelegem ca a lega postul numai de schimbarea si împutinarea mâncarii este o întelegere nedeplina, unilaterala.

       Nu numai schimbarea de regim alimentar este postul, ci un lucru mult mai complex, o lucrare de adânca prefacere si înnoire a întregii vieti sufletesti si trupesti a crestinului.

       Ne încredinteaza despre acest lucru aceia care au facut din post un prieten iubit pentru toata viata, marii postitori, sfintii.

       “Postul, zice Sfântul Isaac Sirul, este cale sfânta a lui Dumnezeu si temelie a toata virtutea. Este cununa pentru cei ce se înfrâneaza, frumusete a fecioriei si a sfinteniei, maica rugaciunii, înainte mergatorul tuturor faptelor bune…”. (Cuvântul 85). “Postul si înfrânarea, zic Parinti Patericului, sunt bogatia sufletului”, iar Sfântul Ioan Scararul zice: “Postul este luminare a sufletului, paza a mintii, sanatate a trupului, iertare a pacatelor, usa si desfatare a Raiului” (Treapta 14). Mântuitorul însusi ne spune în Sfânta Evanghelie, ca postul este arma nebiruita împotriva dracilor (Marcu 9, 29). Si iarasi cântarea bisericeasca din Postul Mare zice: “Bântuelile dracilor nu îndraznesc asupra celui ce posteste, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se curatesc cu postul” (Triod).

       Astfel, postul se arata ca un mestesug duhovnicesc, care angajeaza întreaga noastra fiinta: sanatate trupeasca, sfintire sufleteasca si trupeasca, iertare de pacate, cale catre cer, arma nebiruita împotriva dracilor, toate acestea si mai multe decât acestea ni le mijloceste postul. Care crestin s-ar putea lipsi de ajutorul lui?

       Mântuitorul Hristos, Care nu avea nevoie de post, a postit totusi pentru ca sa ne învete cu pilda, cât de mare este folosul postului. De aceea, Sfântul Isaac Sirul adauga: “Postul este arma lucrata de Dumnezeu. Si daca Legiuitorul însusi a postit, care dintre cei ce pazesc Legea nu trebuie sa posteasca? Si care dintre cei ce-l nesocotesc nu va fi osândit?

       Pentru ca este absolut necesar pentru viata crestina postul, de aceea si Biserica l-a rânduit de-a lungul întregului an, în posturi de o zi sau de mai multe, pentru ca din întâlnirea cât mai deasa cu postul, sa ni-l facem bun prieten pe calea desavârsirii crestinesti si a poruncit cu hotarâre ca tot crestinul sa-l tina, iar cei ce-l nesocotesc sa fie scosi din Biserica. Aceasta severitate a Bisericii ortodoxe este pe deplin îndreptatita, deoarece nu este posibila desavârsirea crestineasca, mântuirea sufletului fara ajutorul postului. Câteva exemple sunt edificatoare.

       Rugaciunea este oxigenul vietii sufletesti. Asa cum trupul moare fara oxigen, tot asa si sufletul nu poate trai fara rugaciune. Sfintii Parinti numesc rugaciunea “înaltarea mintii catre Dumnezeu”, “Convorbire cu Dumnezeu”. Dar cine nu stie ca omul îngreuiat cu mâncare si bautura nu are mintea sprintena nici pentru cele pamântesti, necum pentru înaltarea catre Dumnezeu în rugaciune. Si dimpotriva, mintea celui usurat cu înfrânare si post este sprintena si usor se înalta pe aripile rugaciunii. Rugaciunea si postul sunt strâns legate împreuna si toti cuviosii si sfintii, care au fost mari rugatori, au fost si postitori.

       Pocainta, spun Sfintii Parinti, este cea mai înalta dintre virtuti, mijloc de continua desavârsire a crestinului, lucrare permanenta a sufletului, care ne trece peste marea vietii spre raiul cel vesnic. Dar ea este asa de legata cu postul încât se confunda cu acesta. Este de neconceput pocainta fara post.

       Tot asa putem spune si despre milostenie, despre smerenie, despre curatirea de toate patimile care robesc pe om si despre toate virtutile, daca le-am lua pe rând, ca se sprijina pe post. Cu adevarat, asa cum spune Sfântul Isaac Sirul: “Postul este temelia a toata virtutea”.
       Daca este asa, atunci de ce crestinii de astazi nu mai tin, sau tin asa de putin postul?

(extrase din: Chemarea Sfintei Ortodoxii – Ieromonah Petroniu Tanase)