joi, 15 martie 2012

Adevăratul post

       “Toată grija noastră să ne fie pentru mântuirea sufletului, cum am putea înfrâna săltările trupului, ca să postim cu adevărat, adică să ne oprim de la rele. Acesta este postul. Că pentru de aceasta ne oprim de la bucate, ca să înfrânăm tăria trupului, să facem calul uşor de strunit.
       Se cuvine ca acela care posteşte, mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie învăţat să fie bun şi blând, să aibă inima zdrobită, să zmulgă din minte gândurile poftelor celor rele, să aibă înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată; să fie mai presus de bani, să fie darnic atunci când face milostenie şi să izgonească din sufletul său orice răutate faţă de semenul său. Acesta e adevăratul post, după cum spune şi Isaia, vorbind din partea lui Dumnezeu: «Dezleagă învoielile cele făcute cu sila, frânge cu cel flîmând pâinea ta, adu în casa ta pe săracul fără adăpost». (Isaia 58,6-7) «Şi dacă vei face asta – spune mai departe Dumnezeu – atunci va ieşi dimineaţa lumina ta şi sănătatea ta va înflori.» (Isaia 58,8)
       Aşa să postim şi să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atât numai că stau nemâncaţi până seara. Nu ni se cere nouă atât, ci, ca împreună cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm multă silinţă pentru săvârşirea faptelor celor duhovniceşti.
       Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici. Cum a dispreţuit trupul, aşa se cuvine să dispreţuiască şi slava deşartă şi să se uite numai la Acela Care cercetează inimile şi rărunchii; să se roage cu toată sârguinţa, să se mărturisească lui Dumnezeu şi să se ajute după putere prin facerea de milostenii. Această poruncă de a face milostenii poate să ne şteargă toate păcatele, să ne smulgă din focul gheenei, numai să facem milostenia din belşug şi nu de ochii oamenilor.”

(După Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, traducere din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 87-88)

duminică, 26 februarie 2012

Postul în civilizaţia materialistă

       “În toata vremea postul este de folos celor ce-l tin pre dânsul…”, spune imnografia Bisericii noastre din vremea Postului Mare; iar marele ierarh Ioan Gura de Aur, într-unul din cuvintele sale de la Pasti, zice: “A trecut vremea postului, dar nu a trecut si trebuinta postului…”.
       Întotdeauna deci, dar mai ales acum, când Postul se afla printre preocuparile de seama ale Bisericii Ortodoxe, este vreme potrivita sa ne oprim putin asupra lui.
       Mi-aduc aminte din copilarie, cu câta evlavie era tinut postul atunci! Nu se facea exceptie de la post, nici pentru caz de boala, nici pentru cei mici, toti îl tineam cu severitate. Sfântul si Marele Post al Paresimilor era asteptat ca un mare eveniment. Erau vase anume pastrate pentru Postul Mare. Si cu câta primeneala sufleteasca ajungeam la Sfintele Pastii “Se poate sa nu tii postul! Domnul Hristos a postit patruzeci de zile pentru pacatele noastre si noi sa nu postim? Mare pacat sa calci rânduiala postului”! Asa gândeau crestinii ortodocsi de altadata.
       Civilizatia noastra materialista si iubitoare de placeri a strâmbat aceasta întelegere. Mi-aduc iarasi aminte de convorbirea dintre un reprezentant al acestui duh si un parinte duhovnicesc, care staruia asupra marii necesitati a postului pentru viata crestina. “Prea cuvioase, zicea acela, a trecut vremea aceea, acum s-au schimbat lucrurile! Un om, ca sa dea randament în munca, are nevoie de atâtea calorii pe zi si de o alimentatie bogata în vitamine…”. Caloriile si vitaminele reglementeaza alimentatia omului de azi, iar rânduielile crestinesti traditionale pentru post par nestiintifice si învechite.
       Într-adevar, este un fapt binecunoscut ca lumea de astazi si mai ales cea de la oras, dintr-o multime de motive, tine tot mai putin posturile bisericesti. Asa de putin, încât conducerea Bisericii Ortodoxe se gândeste la o adaptare a rânduielilor traditionale pentru post. Între temele viitorului sinod panortodox este trecuta si aceea a Postului, socotit ca una din problemele grave ale vietii crestine ortodoxe si nu lipsesc printre teologi glasuri care propun o scurtare a duratei posturilor mari o împutinare a zilelor de post si o îndulcire a meniurilor de post.
       Sa-si fi pierdut oare postul în vremea noastra valoarea lui spirituala si puterea lui înnoitoare de suflet?
       De la început observam ca acest fel de întelegere are în vedere postul mai ales sub aspectul lui material, exterior: schimbare de regim alimentar, reducerea cantitatii de hrana.
       Dar aceasta întelegere a postului nu-i cea adevarata. Învatatura Bisericii noastre ne-o spune cu toata claritatea. “Daca postesti numai de bucate, zice un tropar din vremea Triodului, iar pacatele nu le parasesti, te asemeni cu viclenii draci, care niciodata nu manânca”. Sau altul: “Sa postim post bine placut Domnului. Postul cel adevarat este înstrainarea de rautati, înfrânarea limbii, lepadarea mâniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramântul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevarat si bine primit”. Iar marele Hrisostom zice: “Postesti? Arata-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sarac, ai mila de el; un dusman, împaca-te cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochii si urechile si picioarele si mâinile noastre, ramânând curate de rapire si de lacomie. Picioarele sa nu alerge la spectacolele cele urâte, ochii sa nu priveasca cu pofta la frumuseti straine, gura sa posteasca de înjuraturi si de vorbe nerusinate…”.
       Si numai aceste marturii, si s-ar putea aduce multime, sunt suficiente ca sa întelegem ca a lega postul numai de schimbarea si împutinarea mâncarii este o întelegere nedeplina, unilaterala.
       Nu numai schimbarea de regim alimentar este postul, ci un lucru mult mai complex, o lucrare de adânca prefacere si înnoire a întregii vieti sufletesti si trupesti a crestinului.
       Ne încredinteaza despre acest lucru aceia care au facut din post un prieten iubit pentru toata viata, marii postitori, sfintii.
       “Postul, zice Sfântul Isaac Sirul, este cale sfânta a lui Dumnezeu si temelie a toata virtutea. Este cununa pentru cei ce se înfrâneaza, frumusete a fecioriei si a sfinteniei, maica rugaciunii, înainte mergatorul tuturor faptelor bune…”. (Cuvântul 85). “Postul si înfrânarea, zic Parinti Patericului, sunt bogatia sufletului”, iar Sfântul Ioan Scararul zice: “Postul este luminare a sufletului, paza a mintii, sanatate a trupului, iertare a pacatelor, usa si desfatare a Raiului” (Treapta 14). Mântuitorul însusi ne spune în Sfânta Evanghelie, ca postul este arma nebiruita împotriva dracilor (Marcu 9, 29). Si iarasi cântarea bisericeasca din Postul Mare zice: “Bântuelile dracilor nu îndraznesc asupra celui ce posteste, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se curatesc cu postul” (Triod).
       Astfel, postul se arata ca un mestesug duhovnicesc, care angajeaza întreaga noastra fiinta: sanatate trupeasca, sfintire sufleteasca si trupeasca, iertare de pacate, cale catre cer, arma nebiruita împotriva dracilor, toate acestea si mai multe decât acestea ni le mijloceste postul. Care crestin s-ar putea lipsi de ajutorul lui?
       Mântuitorul Hristos, Care nu avea nevoie de post, a postit totusi pentru ca sa ne învete cu pilda, cât de mare este folosul postului. De aceea, Sfântul Isaac Sirul adauga: “Postul este arma lucrata de Dumnezeu. Si daca Legiuitorul însusi a postit, care dintre cei ce pazesc Legea nu trebuie sa posteasca? Si care dintre cei ce-l nesocotesc nu va fi osândit?
       Pentru ca este absolut necesar pentru viata crestina postul, de aceea si Biserica l-a rânduit de-a lungul întregului an, în posturi de o zi sau de mai multe, pentru ca din întâlnirea cât mai deasa cu postul, sa ni-l facem bun prieten pe calea desavârsirii crestinesti si a poruncit cu hotarâre ca tot crestinul sa-l tina, iar cei ce-l nesocotesc sa fie scosi din Biserica. Aceasta severitate a Bisericii ortodoxe este pe deplin îndreptatita, deoarece nu este posibila desavârsirea crestineasca, mântuirea sufletului fara ajutorul postului. Câteva exemple sunt edificatoare.
       Rugaciunea este oxigenul vietii sufletesti. Asa cum trupul moare fara oxigen, tot asa si sufletul nu poate trai fara rugaciune. Sfintii Parinti numesc rugaciunea “înaltarea mintii catre Dumnezeu”, “Convorbire cu Dumnezeu”. Dar cine nu stie ca omul îngreuiat cu mâncare si bautura nu are mintea sprintena nici pentru cele pamântesti, necum pentru înaltarea catre Dumnezeu în rugaciune. Si dimpotriva, mintea celui usurat cu înfrânare si post este sprintena si usor se înalta pe aripile rugaciunii. Rugaciunea si postul sunt strâns legate împreuna si toti cuviosii si sfintii, care au fost mari rugatori, au fost si postitori.
       Pocainta, spun Sfintii Parinti, este cea mai înalta dintre virtuti, mijloc de continua desavârsire a crestinului, lucrare permanenta a sufletului, care ne trece peste marea vietii spre raiul cel vesnic. Dar ea este asa de legata cu postul încât se confunda cu acesta. Este de neconceput pocainta fara post.
       Tot asa putem spune si despre milostenie, despre smerenie, despre curatirea de toate patimile care robesc pe om si despre toate virtutile, daca le-am lua pe rând, ca se sprijina pe post. Cu adevarat, asa cum spune Sfântul Isaac Sirul: “Postul este temelia a toata virtutea”.
       Daca este asa, atunci de ce crestinii de astazi nu mai tin, sau tin asa de putin postul?

(extrase din: Chemarea Sfintei Ortodoxii – Ieromonah Petroniu Tanase)

marți, 14 februarie 2012

Decalogul postului

       Pentru a-şi dobândi roade folositoare de suflet şi mântuitoare, înfrânarea trupească de la anumite mâncăruri, băutură şi plăceri trebuie să fie dublată de un post duhovnicesc.
       În evlavia ortodoxă, s-a impus un aşa-numit "decalog al postului", adică zece poveţe sau reguli ce trebuie urmărite atunci când postim, dacă vrem ca postul sau înfrânarea noastră să fie o adevărată "înflorire" a sufletului.

1. Înfrânează-te de la mâncare, băutură şi de la orice plăcere trupească!
2. Nu ţine ură, vrăjmăşie sau invidie în inimă; mergi şi te împacă cu cei ce ţi-au greşit! Iartă din toată inima ta pentru ca şi Domnul să te ierte pe tine!
3. Spovedeşte-te cât mai grabnic la preot! Mărturiseşte toate păcatele, greşelile şi patimile! Ai grijă: păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte pe tine! Leapădă-l!
4. Nu te certa, nu blestema, nu înjura! Cei care înjură se aseamănă celor ce au scuipat faţa lui Hristos în timpul patimilor Sale!
5. Roagă-te în fiecare zi, dimineaţa şi seara, după puterile tale! Însoţeşte rugăciunea ta smerită cu îngenuncheri şi metanii! Roagă-te şi pentru duşmani, ca Domnul să aducă pace şi înţelegere între toţi!
6. Fă milostenie după puterile tale! Dă de pomană acolo unde sunt văduve, orfani, săraci, familii nevoiaşe sau cu mulţi copii!
7. Întoarce la credinţă pe un om păcătos şi neştiutor, dă-i un sfat bun, îndeamnă-l la o faptă bună, vino împreună cu el la biserică!
8. Mergi şi vizitează un bolnav, un muribund, un infirm sau un neputincios; uşurează suferinţa lui, după puterile tale!
9. Pomeneşte-i pe cei morţi, după rânduielile Bisericii!
10. Ai grijă să nu te mândreşti cu postul tău şi cu nimic din ceea ce faci bun, ci în fiecare zi să-ţi spui: "Slugă netrebnică sunt, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram dator să fac!" (Nicoleta Olaru)

Preluat din cotidianul Lumina din 14 feb 2012

marți, 24 ianuarie 2012

Sfânta Liturghie arhierească

       Duminică, 22 ianuarie 2012, credincioşii parohiei noastre au avut prilej de mare bucurie duhovnicească întrucât Sfânta Liturghie duminicală a fost oficiată de însuşi arhipăstorul nostru, Presfinţitul Părinte Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, care a slujit pentru prima dată în această biserică de la instalarea Preasfinţiei Sale ca întâistătător al episcopiei noastre.
      Din soborul de preoţi slujitori au făcut parte PC Pr Consilier Daniel Enaşcu, PC Pr Protopop Dumitru Drăghici, PC Pr Badea Gabriel, Directorul Seminarului Teologic Slobozia şi parohul bisericii din Bucu, PC Pr Hertz Daniel, parohia Bucu, PC Pr Popa Ion, parohia Dimieni şi PC Pr Dobrin Daniel, parohia Sudiţi.
       La Sfânta Liturghie, alături de mulţimea de credincioşi, au participat oficialităţile locale şi judeţene, în persoanele domnului primar Drăguşin Ion şi a domnului Silvian Ciupercă, preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa.
       Slujba a fost înfrumuseţată prin cântările de la strană oferite de corul Seminarului Teologic Slobozia, condus cu măiestrie de PC Pr Prof. Gabriel Oproiu.
       Cel mai emoţionant moment al slujbei l-a reprezentat în timpul împărtăşirii, când mai mulţi copii au venit în faţa sfântului altar să primească Trupul şi Sângele Domnului chiar din mâna Preasfinţitului Părinte Vincenţiu.
       La finalul ceremonialului religios, Preasfinţia Sa a rostit un amplu cuvânt de învăţătură, în care a explicat pericopa evanghelică referitoare la pocăinţa vameşului Zaheu şi a îndemnat pe toţi credincioşii să-şi facă din sufletele lor casă frumos împodobită pentru primirea în chip tainic a Domnului nostru Iisus Hristos.
       După cuvântul Preasfinţiei Sale, PC Pr paroh Gabriel Badea a mulţumit Preasfinţitului Părinte Vincenţiu pentru marea cinste pe care a arătat-o parohiei noastre alegând să slujească în mijlocul credincioşilor din Bucu şi a dat expresie bucuriei pe care au trăit-o toţi credincioşii prezenţi la această slujbă arhierească, pentru că episcopul este urmaşul direct al Sfinţilor Apostoli şi cel care deţine deplinătatea harului.







duminică, 15 ianuarie 2012

SLUJBĂ ARHIEREASCĂ

      
        Duminică 22 ianuarie 2012, Preasfinţitul Părinte VINCENŢIU, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor va săvârşi Sfânta Liturghie în biserica parohiei noastre.
         Vom fi cu toţii prezenţi la acest eveniment de mare cinste, începând cu orele 8,00.

duminică, 25 decembrie 2011

Naşterea Domnului, sărbătoarea bucuriei în Ortodoxie

             Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos este prin excelenţă evenimentul din istoria mântuirii care aduce cea mai mare bucurie în sufletele şi în casele credincioşilor. Dacă la Paşte bucuria vine după o săptămână de tristeţe din cauza pătimirilor îndurate de Domnul nostru Iisus Hristos, Crăciunul nu este umbrit de nicio urmă de tristeţe şi este trăit din plin ca sărbătoare a bucuriei de copii şi de părinţi deopotrivă.
            Izvorul bucuriei noastre este Însuşi Dumnezeu, Care nu a îngăduit ca neamul omenesc să rămână chinuit de diavol pentu totdeuna şi ne-a trimis Mântuitor, chiar pe Fiul Său, făcut om, ca pe toţi cei ce suntem asemenea Lui după omenitate să ne ridice împreună cu El la ceruri. Coborârea lui Dumnezeu pe pământ prin Fiul Său este manifestarea în plan văzut a iubirii milostive a lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învaţă că la baza întrupării Fiului lui Dumnezeu stă iubirea, atributul principal al lui Dumnezeu. „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe Fiul Său în lume”, iar continuarea textului Evangheliei ne linişteşte sufletele cu nădejdea mântuirii: „ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”  După spusele aceluiaşi evanghelist, Sfântul Ioan, cei care îl primesc pe Hristos ca Mântuitor şi cred în Dumnezeirea Lui, nu vor fi osândiţi la judecată, ci vor trece în Împărăţia lui Dumnezeu alături de sfinţi fără a fi supuşi judecăţii.
            Dumnezeu ne învaţă în ziua Crăciunului că adevăraţii Săi fii trebuie să dea dovadă de dragoste frăţească şi de smerenie: dragoste după modelul Său, care a binevoit a trimite în lume pe Fiul, fără a se gândi numai la Sine şi fără a păstra dragostea intratrinitară închisă în Sine, ci deschizându-o spre oameni; iar smerenie, după modelul Fiului, Care, deşi Dumnezeu după fire, nu a refuzat să se facă şi om, ci a coborât la făpturile căzute, asemenea robului, ca să-i ridice pe toţi împreună cu El la Împărăţie.
            Bucuria Crăciunului are în primul rând un sens soteriologic, pentru că vine în lume Mântuitorul lumii,  care va scăpa omenirea de păcat. În al doilea rând, bucuria este trăită de Crăciun ca o manifestare a dragostei între oamneni după modelul dat nouă de Dumnezeu, iar această dragoste se exprimă mai ales prin gestul de a face daruri celor dragi. Fiecare om joacă rolul de Moş Crăciun şi este dator să joace acest rol deoarece făcând aceasta imită pe Dumnezeu Tatăl, Care a făcut primul şi cel mai mare Dar omenirii: Pruncul Mântuitor. Astfel, Hristos devine darul veşnic făcut nouă de Dumnezeu, iar acest dar vine în lume aducând multe alte daruri: iertarea păcatelor, biruirea morţii, vindecarea bolnavilor, învierea morţilor şi nenumărate alte binefaceri despre care ne vorbesc sfinţii Evanghelisti. De aceea, cu ocazia Crăciunului, înainte de a aştepta daruri, ar trebui ca noi să fim primii care dăruim. Darul, ca manifestare a dragostei frăţeşti face ca starea noastră de bucurie să nu rămână doar pentru sine, ci să se răspândească şi la ceilalţi. Bucuria deplină nu vine atunci când mă bucur doar eu şi altul este în lipsuri, ci când eu mă bucur şi îi fac şi pe alţii să simtă aceeaşi bucurie. 
            Cu adevărat, Naşterea Domnului poate fi socotită sărbătoarea dragostei divine şi învingerea egoismului din sufletele noastre. Încă din momentul Naşterii Domnului, cosmosul nu a rămas dator, ci a răspuns cu darurile sale la darul primit de la Dumnezeu: pământul a oferit peştera, îngerii cântarea de bucurie, magii darurile, iar darul oferit lui Dumnezeu din partea întregii umanităţi a fost Preasfânta Fecioară Maria, care va deveni prin harul Duhului Sfânt: Născătoare de Dumnezeu, Maică şi Fecioară.
            Bucuria Crăciunului se simte cel mai bine în cadrul Sfintei Liturghii, pentru că Liturghia este slujba la care îngerii slujesc în chip nevăzut cu preoţii jertfa cea fără de sânge, iar ei au fost cei care au răsdăpândit în lume bucuria naşterii cântând primul colind „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” şi au anunţat bucuria naşterii Domnului păstorilor din jurul Betleemului: „Iată vă binevestesc vouă bucurie mare că vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul.” Deci, participarea la Liturghia din ziua praznicului înseamnă împărtăşirea aceleiaşi bucurii pe care îngerii au avut-o la Naşterea Pruncului Sfânt.
            Momente de bucurie oferă oamenii de Crăciun prin vestirea Naşterii Domnului. Cei care colindă se aseamănă îngerilor şi aduc bucurie în casă. Aşa se explică faptul că obiceiul colindatului a reuşit să treacă în al treilea mileniu de existenţă fără a-şi pierde valoarea, pentru că fiecare an reprezintă un „astăzi” continuu, iar pruncul Hristos se naşte de fiecare dată, aduce mereu bucurie oamenilor şi le reîmprospătează nădejdea veşniciei.
            Cu ocazia Crăciunului, toate familiile din lume au motiv de bucurie, mai ales cele sărace. În casele sărace pătrunde mai bine speranţa în ziua de Crăciun şi îşi face loc credinţa că Dumnezeu nu îi uită niciodată pe oamneni, ci le poartă de grijă. Iisus s-a născut într-o familie modestă, Iosif şi Maria au rătăcit mult timp prin Betleem până să găsească loc de odihnă, însă cu toate acestea Dumnezeu a binecuvântat această familie şi au primit cel mai mare dar, dorit de orice familie de pe pământ: un Prunc Dumnezeiesc, care va şterge păcatele lumii. Gândind la acest lucru, în casele sărace nu ar trebui să fie urmă de tristeţe în ziua Crăciunului, căci tuturor Dumnezeu le poartă de grijă şi va rândui în aşa fel încât să se risipească durerea şi întristarea de pe feţele oamenilor când va socoti el că este mai de folos pentru mântuirea lor.
            Ajutorul pentru cei săraci poate veni în mod direct de la Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, el trebuie să vină prin intermediul oamenilor. A lăsat Dumnezeu pe lume şi săraci ca să pună la încercare dărnicia noastră şi a trimis în lume pe Fiul Său făcut om ca să ne arate că izbăvirea oamenilor din necazuri şi dureri o lucrează prin oameni. Aşa se explică de ce în perioada Crăciunului se înmulţesc acţiunile umanitare şi fericiţi sunt aceia care menţin acest obicei ca o permanenţă în viaţa lor, care vestesc bucuria Crăciunului cât mai des cu putinţă şi care reuşesc să aducă bucurie în casele oamenilor de cât mai multe ori.
            Cu ocazia marelui praznic al Naşterii Domnului să-L rugăm pe Dumnezeu să facă din casa noastră peşteră, iar din sufletul nostru iesle în care să se nască Pruncul Sfânt, care cu harul Preasfântului Duh să aducă bucurie şi pace în casele noastre.

vineri, 2 decembrie 2011

INVITAŢIE LA HRAM

       Toţi enoriaşii parohiei noastre sunt invitaţi marţi, 6 decembrie 2011, în casa lui Dumnezeu pentru a-l cinsti după cuviinţă pe marele ierarh al Bisericii, SFÂNTUL NICOLAE, ocrotitorul sfântului locaş. Hramul unei biserici este moment de bucurie şi cel mai potrivit prilej de a-l slăvi pe Dumnezeu, Cel ce face lucruri minunate prin sfinţii Săi.
       Pentru rugăciunile ierarhului Tău, Nicolae, Doamne dă pace poporului tău şi sufletelor noastre mare milă.