Din învăţăturile Sfântului Antim Ivireanul

       Cuvine-se omului să se bucure de bunătatea cea mare a lui Dumnezeu şi să se teamă cu cutremur de mărirea Lui. Încă să ceară ajutorul şi mila Lui cea bogată. Că, fără de mila Lui, nu vom putea face nimic spre mântuirea sufletelor noastre.

        Fără aceste trei bunătăţi - credinţa, nădejdea şi dragostea - nu este cu putinţă cu nici un mijloc să se mântuiască creştinul, căci acestea sunt temeliile creştinătăţii.

       Zicea iarăşi fericitul mitropolit Antim: - Precum nu este cu putinţă a trăi cineva pe pământ fără de hrană trupească, fără îmbrăcăminte şi fără somn, aşa nu poate trăi nici fără aceste trei bunătăţi, care sunt credinţa, nădejdea şi dragostea.

 Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu se deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat că va lua, prin pocăinţă, iertarea păcatelor şi orice altă cerere trecătoare sau veşnică.

       Apoi adaugă şi acestea:  - Nădejdea este de două feluri: una bună şi alta rea. Bună este aceea când nădăjduieşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce voieşte să facă, cum zice David: cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu, mila îl va înconjura (Ps. 31, 11). Nădejdea este rea când nădăjduieşte cineva în om să-i facă vreun bine sau vreo îndemnare la lucrurile cele trecătoare ale lumii. Această nădejde este mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăşi David: Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire (Ps. 145, 3).

       Dragostea este o unire a multora într-aceeaşi cale către Dumnezeu şi vârf al tuturor bunătăţilor. Aceasta este de trei feluri: una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimaşă şi rea.

       Altă dată, smerindu-se, mitropolitul Antim zicea: - Fiind orbiţi de deşertăciunile cele lumeşti, nu ne bucurăm de altceva fără numai de lucrurile întunericului veacului acestuia. Că suntem porniţi cu toţii spre răutăţi, ca o roată când scapă la vale şi nu se poate opri. Şi acestea toate nu se trag din alta, fără numai din necredinţa noastră. Că ni s-au împietrit inimile întru răutăţi asemenea lui faraon şi umblăm ca nişte cai sirepi (sălbatici), fără de zăbală şi fără de ruşine, până vom cădea în vreo prăpastie şi vom pieri.

       Deci vă zic, iubiţii mei, şi vă învăţ cu frica de Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstor ce vă sunt, să vă veniţi în fire şi să vă căiţi de lucrurile cele necuvioase, că Dumnezeu este milostiv şi, dacă va vedea întoarcerea noastră şi pocăinţa cea bună, ne va ierta. Că zice prin gura Proorocului Isaia: Întoarceţi-vă către Mine şi mă voi întoarce şi Eu către voi (Isaia 45, 22).

Precum cere împăratul dăjdii de la noi, aşa ne cere şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos în Evanghelie: Daţi cezarului cele ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Marcu 12, 17).

       Să nu socotiţi că îi va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne ierte pentru că avem nevoi, dacă nu vom face după putinţă şi poruncile Lui, că ne va arunca de unde nu vom putea să mai ieşim. Ci să lăsăm năravurile cele rele şi obiceiurile cele necuvioase, că doar s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne ierte şi să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată.

       La începutul Postului Mare, aşa învăţa pe fiii săi duhovniceşti:
- De păcatele ce se fac cu pricepere (cu ştiinţă şi voinţă), fiecare să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. Că mai rea moarte nu este alta, decât a fi cineva despărţit de Dumnezeu prin păcat, că zice Ioan: Cel ce face păcatul, de la diavolul este, că din început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3,8).

      În toate zilele ce sunt în grădina anului, fiecare să mănânce cele ce sunt rânduite spre hrana trupului, cu socoteală şi fără de vicleşug. Iar postul cel hotărât pentru folosul sufletesc, care cu priceperea noastră îl putem face bine sau rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri, căci calcă porunca lui Dumnezeu. Şi mai rea moarte decât a călca cineva porunca lui Dumnezeu, nu este alta. Că va fi izgonit de Dânsul din grădina Bisericii, ca şi Adam din rai.

       Vrând noi a face această călătorie asupra vrăjmaşului sufletelor noastre, trebuie să luăm împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca merinde la vreme de primejdie. Aceste lucruri sunt: spovedania, rugăciunea, postul, milostenia şi dragostea.

       Să ne spălăm păcatele cu spovedania, mărturisindu-ne înaintea duhovnicilor noştri cu frică şi cu inimă înfrântă, pârându-ne pe noi înşine, ca înaintea lui Dumnezeu. Să nu dăm pricina pe alţii, sau să zicem că de nevoie sau din neputinţă am făcut păcatul, că nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a folosit nici Adam. Că vrând Dumnezeu să-l aducă la pocăinţă, în loc de a-şi cunoaşte greşeala şi a-şi mărturisi păcatul, el făcea pe Dumnezeu vinovat că i-a dat femeie.

       Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând: Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie (Fac. 4, 13). Asemenea şi Iuda, măcar că s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde.

 Spovedania să o facem cu gândul ca să nu mai greşim de aici înainte. Că faraon, deşi s-a mărturisit zicând greşit-am Domnului (Ieş. 10, 16), dar n-a folosit nimic, că nu gândea a se părăsi de răutăţi. Pentru aceea a şi pierit. Iar noi să avem nădejde bună, că de ne vom spovedi cu inimă curată şi cu gând să nu mai greşim, ne va ierta Dumnezeu şi vom auzi ca David: Domnul a mutat păcatul tău, nu vei muri (II Regi 12, 13).

        Cu rugăciunea să cerem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre, că ne-o va da, după cum singur Hristos zice: Cereţi şi se va da (Matei 7, 7). Că rugăciunea ce se face cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile şi intră în urechile lui Dumnezeu.

        Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm sufletul, ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Iar postul trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că, precum nu sunt dulci bucatele fără sare, aşa nici postul fără rugăciune.

      Precum sunt păzitori sfinţii îngeri celor ce postesc şi îi feresc de toate primejdiile, aşa şi celor ce nu postesc sunt păzitori dracii şi îi îndeamnă la multe păcate. Să ne ostenim, deci, ca să nu avem părtăşie cu diavolul. Că nu s-a făcut nimeni ucenic bunătăţilor, din cei ce s-au îndestulat cu mâncări, după pofta lor. Nici din cei ce iubeau răsfăţările nu s-a făcut (nimeni) părtaş împărăţiei cerurilor.

       Cu milostenia să îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste din milă agonisitele noastre cele drepte lipsiţilor, săracilor, străinilor, bolnavilor şi celor ce sunt în închisori. Atunci vom fi şi noi miluiţi de Dumnezeu, după cum zice la cele zece fericiri. Iar de vom da milă din jafuri, mai multă osândă vom câştiga.

       Cu dragoste să ne încredinţăm, că de vom iubi pe vecinii noştri, după porunca lui Dumnezeu, ca pe noi înşine şi le vom face bine, vom fi şi noi asemenea Lui şi ai Celui de sus, după cum zice David. Că dragostea este singur Dumnezeu şi cel ce rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu într-însul (I Ioan 4, 16).

       Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode? Că Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte, care se feresc de cele oprite.

        Când intrăm în sfânta biserică, zicea marele ierarh, să ne curăţim întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu conştiinţă întreagă să ne facem vase alese, ca să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre.

       Altă dată, iarăşi spunea: - Patru sunt bunătăţile cele sufleteşti: vitejia (bărbăţia), înţelepciunea, dreptatea şi curăţenia. Patru sunt şi bunătăţile cele trupeşti: tăria, întregimea, frumuseţea şi sănătatea. Dintre aceste bunătăţi, ale sufletului şi ale trupului, se nasc alte patru bunătăţi de obşte: credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia.

        Fără de credinţă nu este cu putinţă să ne mântuim. Locaşul ei este inima omului şi viaţa ei sunt faptele cele bune, după cum zice Apostolul Iacob: Că precum trupul omului este mort fără de suflet, aşa şi credinţa este moartă fără de fapte bune (Iacob 2, 26).

       Smerenia este sfârşitul, legătura şi pecetea tuturor bunătăţilor, că de ar face cineva toate bunătăţile lumii şi smerenie nu ar avea, toate sunt pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic şi osteneala lor este în deşert, pentru că smerenia este maica tuturor bunătăţilor.

       Precum maica pune multă nevoinţă, din firească dragoste ce are, de hrăneşte copiii săi ca să-i crească şi îi fereşte de toate, ca să nu li se întâmple vreo primejdie şi să-i piardă, aşa şi smerenia hrăneşte bunătăţile (faptele bune) ca să crească şi le fereşte de toate primejdiile ca să nu piară. Pentru că păcatul cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele este mândria, pe care a izvodit-o şi a născut-o singur satana.

      Păcatul se aseamănă pietrei care caută să meargă la maica ei în pământ, de unde şi este. Iar bunătatea se aseamănă focului care caută să meargă (totdeauna) sus, în văzduh, unde îi este matca, că Dumnezeu este foc mistuitor şi pară de foc subţire, precum l-a văzut Proorocul Ilie.

       Precum un om are în casa lui aur, argint, unelte şi haine şi când iese din casă pune lacăt şi încuie, ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure şi să se păgubească, aşa şi smerenia încuie ca un lacăt toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să i le fure, şi se va păgubi de osteneala pe care a făcut-o.

       Zicea iarăşi: Credinţa, rezemându-se pe dragoste, creşte, se măreşte şi face toate roadele bunătăţilor, că pământul credinţei este dragostea.

De ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit întru atâta osândă neamul omenesc. Şi noi, acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi întru atâtea scârbe şi nevoi.

       Iar către cei ce nu iartă pe semenii lor, zicea mitropolitul Antim:
- Tu, cel ce urăşti pe fratele tău atât cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci îi porţi pizmă şi îl zavistuieşti pe la unii şi pe la alţii, ca să-i faci pagubă şi să-1 supui şi să-1 sărăceşti, tu, cu adevărat, nu eşti creştin, nici om pe pământ, ci eşti singur satana, care a pârât pe Dumnezeu la Adam.

       Apoi iarăşi adăuga: Care preot este acela ce te spovedeşte şi te lasă pe tine, cel ce pârăşti pe fratele tău, să te cumineci? Acela cu adevărat nu este preot, ci este singur Iuda şi vânzător al lui Hristos şi nu i se va ierta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face oricâte alte bunătăţi. Că zice Hristos: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 12, 7).

       Să alergăm la sfintele biserici, dacă nu în toate zilele, pentru multe neputinţe şi nevoi ale noastre, ce ne vin întotdeauna din valurile lumii, măcar Duminicile şi sărbătorile. Căci, pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile. Una, pentru ca să ne odihnim şi noi şi dobitoacele noastre de trudele şi de ostenelile ce le facem peste toată săptămâna. A doua, pentru ca să mulţumim şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru multele şi nespusele faceri de bine ce le- a arătat către noi şi le arată întotdeauna ca un milostiv. A treia, ca să auzim cântările şi slujbele ce se fac pentru folosul sufletului.

       Precum nu poate trăi trupul omului fără de hrană simţitoare, aşa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Hristos în Evanghelie: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; Luca 4, 4).

       Când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi; ci să facem cum face ariciul. Că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură viţa de cad boabele jos şi se rostogoleşte pe dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi, fiecare, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie!

       Pocăinţa atunci este pocăinţă, când merge cineva de bunăvoia sa, fără de nici un fel de pricină (silă), să se spovedească la duhovnicul lui, cu umilinţă, cu înfrângere de inimă, cu lacrimi fierbinţi şi cu gând desăvârşit, ca să se părăsească de păcate. Căci acestea sunt temeliile pocăinţei.

       Taina pocăinţei este întocmai în cinste şi în lucrare cu Sfântul Botez. Căci, precum acesta spală păcatul strămoşesc şi face pe om fericit, sfânt, desăvârşit şi fiu al lui Dumnezeu după har, aşa şi sfânta pocăinţă face pe om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit şi sfânt şi, din fiul neascultării, fiul lui Dumnezeu.

       Altă dată zicea iarăşi: Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos şi noi, cei bisericeşti, adică diaconii, preoţii, călugării şi arhiereii. Că noi suntem păcătoşi şi greşim înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât cei simpli. Iar greşelile ce le facem, mai mult prin ştiinţă le facem, şi, de nu ne vom pocăi, vom avea mai multă osândă decât cei ce greşesc prin neştiinţă, după cum zice la Sfânta Evanghelie că, cel ce cunoaşte mult, mult se va pedepsi şi celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).

       Nu este cu putinţă să ajungă cineva la liniştea mântuirii - zicea bunul păstor -, de nu va trece întâi prin uşa răbdării. Nu este cu putinţă să se suie la cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu putinţă să se înalţe în ceata sfinţilor, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, în cetatea celor pământeşti.

       Nu este cu putinţă să împărăţească cineva împreună cu Hristos la cer, de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putinţă a-i rămânea cuiva nume vestit în lume, cu fapte rele şi necuvioase.

        În trei chipuri greşeşte omul: din slăbiciune, neştiinţă sau din firea (voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl se cheamă Atotputernic. Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu se cheamă Înţelepciune. Păcatul din voia cea rea este împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă Bun.

       Pe omul care va greşi din slăbiciune sau din neştiinţă îl va ierta Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că aşa zice David: Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele, Doamne, nu le pomeni (Ps. 24, 7). Iar cine greşeşte din firea (voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că aşa zice Domnul: Tot păcatul şi hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta (Marcu 3, 28-29).

SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL

Venerabilul mitropolit Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Părinţii săi, Ioan şi Maria, i-au pus din botez numele de Andrei. Ajungând din tinereţe rob la turci, a stat mulţi ani în Constantinopol, învăţând limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei.

Prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la episcopul Mitrofan, iar după câţiva ani se călugăreşte şi este hirotonit preot.

Între anii 1691-1694 conduce tipografia domnească de la Bucureşti şi tipăreşte trei cărţi. Între anii 1694-1696 întemeiază o nouă tipografie la Mănăstirea Snagov. Între anii 1696-1701 este egumen al acestei mănăstiri tipărind 14 cărţi, dintre care patru în limba română, iar celelalte în limbile greacă, slavonă şi arabă.  anii 1701-1705 a condus din nou tipografia domnească din Bucureşti, tipărind 15 cărţi, îndeosebi cărţi de slujbă.

Între anii 1705-1708 a fost episcop la Râmnicu-Vâlcea, întemeind aici prima tipografie. Timp de trei ani a tipărit la Râmnic 10 cărţi, dintre care 7 în româneşte. Între anii 1708-1716 a fost mitropolit al Ţării Româneşti, înteme- ind noi tipografii şi tipărind încă 19 cărţi, dintre care 12 cărţi în româneşte.

În toamna anului 1716 a fost închis, la porunca turcilor, caterisit şi trimis în surghiun la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Pe cale a fost martirizat de ostaşi şi aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol. În prezent se crede că ar fi fost înecat în lacul Snagov.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab

       Sfântul Neagoe Basarab a fost domnitor al Ţării Româneşti în perioada 1512-1521. A fost o persoană cultivată, cunoscător al limbilor latină, greacă şi slavonă. Înainte de a deveni domn a deţinut diferite funcţii (de grămătic, comis şi mare comis) şi a călătorit în Imperiul Otoman (la Constantinopol) şi în Europa. S-a căsătorit cu Milita(Despina), fiica despotului Serbiei, Iovan Brancovici. În scurta sa domnie s-a preocupat de starea ţarii şi a Bisericii, sub multiple aspecte.

      A continuat opera de tipărire, în timpul său apărând Tetraevangnelul (1512). A ctitorit mai multe lăcaşuri din ţară (a iniţiat pictarea bisericii Mănăstirii Dealu, a ridicat biserica Mănăstirii Snagov şi Mitropolia din Târgovişte) şi de la Muntele Athos. Cea mai măreaţă realizare artistică a sa este biserica episcopală de la Curtea de Argeş, unde cunoştinţele acumulate pe şantierele din Constantinopol i-au permis să se implice direct. Sfinţirea bisericii a avut loc la 15 august 1517, moment a cărui solemnitate a crescut prin prezenţa, pentru prima dată în Ţara Românească, a mai multor mari ierarhi ai Orientului Ortodox (patriarhul ecumenic, patru mitropoliţi,egumenii mănăstirilor din Muntele Athos) şi prin procesiunile care au urmat.

       Sfântul Voievod Neagoe Basarab a rămas în istorie şi prin opera sa, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare ce exprimă concepţia unui cunoscător şi trăitor al isihasmului şi cea mai de seamă operă originală din literatura veche românească.

      Neagoe Basarab a contribuit prin politica sa ortodoxă la stabilirea unui prestigiu politic şi spiritual de care Ţara Românească se va bucura multă vreme. Toate acestea au motivat canonizarea sa în 2008, cu dată de pomenire 26 septembrie

Randuiala inchinarii in biserica

       Biserica a stabilit pentru cei care trec pragul locaşului de cult anumite randuieli. Putini sunt cei care le cunosc. Prin urmatoarele randuri, nu dorim sa acuzam, ci doar sa trezim intereseul fata de adevarul Bisericii.

       La intrarea in biserica trebuie sa rostim: "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: in casa Domnului voi merge. Iar eu intru multimea indurarilor Tale, Doamne, voi intra in casa Ta; inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta Doamne, povatuieste-ma cu dreptatea Ta, pentru vrajmasii mei indrepteaza inaintea Ta calea mea, ca fara alunecare sa preaslavesc o Dumnezeire: pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!“.
       Dupa ce am intrat in biserica, trebuie sa ne oprim sub policandrul din naos ca sa facem trei metanii. Dupa cele trei inchinari, ne indreptam spre tetrapodul din partea dreapta, pe care se afla icoana hramului bisericii, a sfantului zilei, ori a Invierii. Minunat ar fi ca dupa ce am facut doua metanii, sa rostim troparul sfantului sau al praznicului. Sarutam icoana si mai facem o metanie.

      Ajuns la icoana imparateasca a Mantuitorului, de pe catapeteasma, rostim urmatoarea rugaciune: „Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare greselilor noastre, Hristoase Dumnezeule, ca de buna voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa scapi din robia vrajmasului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Care ai venit sa mantuiesti lumea. Amin!“

      Sarutam icoanele din dreapta si ne retragem sub policandrul din naos, fara a trece prin fata Usilor Imparatesti. De aici mergem in stanga, la icoana Maicii Domnului, si spunem urmatoarea rugaciune: "Nascatoare de Dumnezeu, ceea ce esti izvorul milei, invredniceste-ne si pe noi milostivirii tale. Cauta spre robul tau cel pacatos. Arata-ti puterea ta, ca totdeauna. Caci nadajduind intru tine iti strigam, cum oarecand ti-a strigat Gavriil, mai marele voievod al celor fara de trup: Fecioara bucura-te!“. Sarutam icoanele din partea stanga si revenim sub policandru, unde facem alte trei metanii.

      Daca in biserica sunt prezente in pronaos iconostase (suporturi cu icoane), mergem sa ne inchinam la icoanele de acolo. Dupa ce ne-am inchinat in fata acestor icoane, ne indreptam spre sfintele moaste (daca biserica pastreaza sfinte moaste).

      La sfarsit, facem trei metanii spre sfantul altar si rostim: "Doamne, Dumnezeul meu, Tie-Ti incredintez toata viata mea si pe Tine Te rog: apara-ma, mantuieste-ma si fa-ma partas indurarii Tale, da-mi indreptare vietii si purtare inteleapta, daruieste-mi sfarsit crestinesc, cinstit si pasnic si ma fereste de toata rautatea si bantuirea potrivnicului. Iar in ziua temutei Tale judecati sa-mi fii bland mie, robului Tau, si sa ma numeri cu oile cele alese de-a dreapta Ta, ca impreuna cu acestea sa Te slavesc in veci. Amin“.

      Chiar dacă nu reuşim să reţinem toate rugăciunile care se rostesc la fiecare moment, trebuie să reţinem măcar regulile principale: Într-o biserică mergem şi sărutăm icoanele întâi în partea dreaptă şi apoi în stânga, fără a trece prin faţa uşilor împărăteşti şi trebuie să avem grijă să nu deranjăm slujba în timpul în care mergem să ne închinăm la sfintele icoane. Ar fi bine ca tot acest ritual să se petreacă înainte de a începe Sfânta Liturghie. Dacă am ajuns mai târziu şi Liturghia a început, e de preferat ca tot acest ritual al închinării să se desfăşoare la sfârşit pentru că nimic nu e mai important ca liniştea din timpul rugăciunii.

Alegeri parohiale

     Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în toate parohiile din cuprinsul Patriarhiei Române se vor desfăşura alegeri pentru desemnarea membrilor care fac parte din organele deliberative şi executive parohiale pentru perioada 2010-2014.

     Credincioşii din comunitatea noastră sunt convocaţi duminică, 17 ianuarie 2010, ora 11,oo, la biserica parohială pentru a duce la îndeplinire acest act.

     Adunarea se va ţine îndată după oficierea Sfintei Liturghii şi va avea drept scop alegerea Consiliului Parohial şi a Comitetului Parohial.

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului

     Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:

     "Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit".

      De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci    s-a apropiat împărăţia cerurilor.

                                                                       Matei 4, 12-17

Predica la Botezul Domnului

      Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!

     “In vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”(Marc. 1, 9-11).

     Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: “Tu esti Fiul Meu cel iubit”. Simtim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui ceresc: “Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt”.

     Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: “Zis-a Domnul (adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut”. Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit”, Ii rostise din vesnicie. “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”. Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a venit la Ioan.

     Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea a zis un profet – un cuvant de la Dumnezeu: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri. Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise – de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus – taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: “Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?”. Si Iisus ii raspunde: “Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea”. Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala – a esenienilor – care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub numele de botez.

     Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): “Legea si proorocii au fost pana la Ioan”; iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura “indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: “Acesta este Fiul Meu cel iubit...”. Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: “Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”, asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

     Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus si le-a spus ucenicilor: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus – Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat – de la Dumnezeu, nu de la mine – ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste – cum avem atatea cazuri – oameni drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: “Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii”, ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.

     Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: “Tu esti Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”. Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: “Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si Eu va voi odihni pe voi”, si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa descoperiti in voi chipul Fiului Meu.

     Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce, moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la aceasta mare sfintire: “Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!”. Si noi auzim acum ca atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), “ca un porumbel”, si glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit cuvant, dar a si vazut – rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in Dumnezeul Cel viu) – cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza. De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...”. Si adresandu-se Mantuitorului: “Te-am vazut prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul; cu frica sta inaintea Lui. Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de veselie s-a umplut”.

     Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu – in familie, in persoana lui – dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.
                                                                                                                         Parintele Constantin Galeriu