duminică, 25 martie 2012

Ce nume dăm copilului?

       „În numele date copiilor se ascunde mare bogăţie de gânduri. Ele arată nu numai dragostea de Dumnezeu a părinţilor, dar şi multa lor grijă de copii. Prin numele pe care-l dădeau copiilor lor, părinţii de altădată îi învăţau pe copii să-şi alipească sufletul de virtute; nu făceau ca părinţii de acum, care pun nume la întâmplare copiilor lor. Să punem copilului numele bunicului sau al străbunicului – spun aceştia de acum. (cei de pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur; părinţii din vremea noastră au alte preferinţe)
       Cei vechi nu făceau aşa! Îşi dădeau toată silinţa când dădeau nume copiilor; iar numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei care-l purtau, ci era învăţătură de mare înţelepciune şi pentru ceilalţi şi pentru generaţiile viitoare.
       Deci, nici noi să nu dăm nume întâmplătoare copiilor noştri, să nu le dăm numele bunicilor, ale străbunicilor sau ale celor ce au strălucit în neamul nostru (sau nume de actori), ci numele sfinţilor bărbaţi care au strălucit în virtute, al celor care au avut multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
       Dar, mai bine zis, nu trebuie să se bizuie numai pe numele acestora nici părinţii, nici copiii care primesc aceste nume. Numele nu foloseşte la nimic dacă cel ce poartă numele este lipsit de virtute; ci trebuie să aibă nădejdea mântuirii în săvârşirea faptelor de virtute, nu trebuie să se laude cu numele ce-l poartă, nici cu înrudirea cu bărbaţi sfinţi, nici cu altceva, ci cu îndrăznirea ce le-o dau propriile lor fapte. Dar mai bine spus, nici cu acestea să nu ne lăudăm, ci mai cu seamă atunci să ne smerim şi să fim modeşti, când putem aduna mare bogăţie de virtute. Aşa vom putea păstra şi bogăţia adunată şi vom atrage asupra noastră şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.251

duminică, 18 martie 2012

Adevăratul post II

       Vă rog să întrebuinţaţi cum se cuvine timpul postului ce ne-a mai rămas. Să ne cercetăm pe noi înşine în fiecare săptămână, dar, mai bine spus, în fiecare zi, ca să dezrădăcinăm din sufletul nostru păcatele noastre şi să adăugăm dobândire de fapte bune; şi, după cum ne îndeamnă profetul, să ne depărtăm şi de rău şi să facem şi binele. Acesta-i adevăratul post.
       Mâniosul, cu gânduri pline de evlavie, să izgonească din suflet patima ce-l supără şi să îmbrăţişeze blândeţea şi bunătatea. Trândavul şi desfrânatul, îndrăgostitul în toată voia de frumuseţile trupurilor, să pună frâu gândului, să-şi înscrie în inima lui legea lui Hristos, care spune: “Oricine caută la o femeie spre a o pofti, a şi făcut desfrânare cu ea în inima lui.” (Matei 5,28); să alunge patima desfrânării şi să se cuminţească.
       Cel slobod la limbă, care grăieşte tot ce-i trece prin minte, să imite iarăşi pe fericitul profet David şi să spună: “Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele.” (Psalmi 140,3); să nu mai grăiască niciodată cum se întâmplă şi cum îi vine la gură, vrute şi nevrute, ci să asculte pe Pavel care spune: “Tot strigătul, mania, hula, vorbele de ruşine şi vorbele proaste să se lepede de la voi împreună cu toată răutatea.” (Efeseni 4,31)
       Dacă ne îngrădim aşa toate mădularele noastre, vom putea săvârşi numai fapte de virtute; vom putea să ne îndeletnicim limba cu doxologii şi laude spre slava lui Dumnzeu, auzul cu ascultarea şi învăţarea cuvintelor dumnezeieşti, mintea cu înţelegerea cuvintelor dumnezeieşti, mâinile, nu cu răpiri şi lăcomie, ci cu milostenii şi faceri de fapte bune, picioarele, nu la spectacole vătămătoare, ci la biserică, la mănăstiri, la raclele sfinţilor mucenici, pentru ca, dobândind de la ele binecuvântare, să nu cădem în cursele vrăjmaşului.
       Dacă suntem cu atâta luare aminte şi ne îngrijim aşa vom putea culege folos şi de pe urma postului, vom putea scăpa şi de uneltirile diavolului şi vom putea atrage mult ajutor de sus.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Trad din limba greacă veche şi note de Pr.Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 165-167.

joi, 15 martie 2012

Adevăratul post

       “Toată grija noastră să ne fie pentru mântuirea sufletului, cum am putea înfrâna săltările trupului, ca să postim cu adevărat, adică să ne oprim de la rele. Acesta este postul. Că pentru de aceasta ne oprim de la bucate, ca să înfrânăm tăria trupului, să facem calul uşor de strunit.
       Se cuvine ca acela care posteşte, mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie învăţat să fie bun şi blând, să aibă inima zdrobită, să zmulgă din minte gândurile poftelor celor rele, să aibă înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată; să fie mai presus de bani, să fie darnic atunci când face milostenie şi să izgonească din sufletul său orice răutate faţă de semenul său. Acesta e adevăratul post, după cum spune şi Isaia, vorbind din partea lui Dumnezeu: «Dezleagă învoielile cele făcute cu sila, frânge cu cel flîmând pâinea ta, adu în casa ta pe săracul fără adăpost». (Isaia 58,6-7) «Şi dacă vei face asta – spune mai departe Dumnezeu – atunci va ieşi dimineaţa lumina ta şi sănătatea ta va înflori.» (Isaia 58,8)
       Aşa să postim şi să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atât numai că stau nemâncaţi până seara. Nu ni se cere nouă atât, ci, ca împreună cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm multă silinţă pentru săvârşirea faptelor celor duhovniceşti.
       Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici. Cum a dispreţuit trupul, aşa se cuvine să dispreţuiască şi slava deşartă şi să se uite numai la Acela Care cercetează inimile şi rărunchii; să se roage cu toată sârguinţa, să se mărturisească lui Dumnezeu şi să se ajute după putere prin facerea de milostenii. Această poruncă de a face milostenii poate să ne şteargă toate păcatele, să ne smulgă din focul gheenei, numai să facem milostenia din belşug şi nu de ochii oamenilor.”

(După Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, traducere din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 87-88)