vineri, 31 decembrie 2010

La mulţi ani!!!

           Cu ocazia trecerii în noul an, rugăm pe Hristos Domnul să vă dăruiască tuturor tăria mucenicilor, dorul de rugăciune al pustnicilor, dragostea de Dumnezeu a cuvioşilor, credinţa mărturisitorilor şi nădejdea drepţilor!!
        

                              La mulţi ani!!!

Sfântul Nou Mucenic Evghenie Rusul


          La acest filmuleţ nu e nevoie de niciun comentariu, nici înainte, nici după vizionare. Vremea să o folosim meditând la viaţa noastră, întrebându-ne când vom ajunge şi noi la măsura dragostei de Dumnezeu a sfinţilor mucenici???



       Acum, când mai toţi se înghesuie în magazine să cumpere de toate, ar trebui postat acest film la casele de marcat, să conştientizeze omul că altul e rostul lui pe pământ: când unii se jertfesc pt Dumnezeu, noi ne jertfim pentru mâncare. Din păcate, în locul veşniciei noi preferăm distracţii trecătoare.

        Pentru rugăciunile Sfântului Tău Evghenie, Doamne Iisuse Hristoase, milostiv fii nouă, păcătoşilor!!

marți, 28 decembrie 2010

Sfânta Teodora din Arkadia

       Una din cele mai neconvenţionale mucenicii din istoria Bisericii: a Sfintei Teodora din Vasta Arkadiei, în secolul al IX-lea. Nu s-au păstrat foarte multe date despre viaţa ei, iar legendele care circulă nu lămuresc foarte multe…
       Din Sinaxarul sfintei aflăm că Sfânta Teodora a intrat într-o mănăstire de călugări, înfăţişându-se drept bărbat. Motivul acestei alegeri, care presupune nebunie pentru Hristos, nu se ştie. Mănăstirea era închinată Maicii Domnului şi se afla lângă satul Monastiraki. Odată, fiind vreme de foamete, când sfânta – „părintele Teodor” – s-a dus să facă rost de hrană pentru obşte, a rămas peste noapte în casa unor creştini. Când, mai târziu, s-a aflat că fata gazdei rămăsese însărcinată – având un copil din flori, toţi au vrut să afle cine e vinovatul. Şi fata a dat vina pe părintele Teodor.
       Părintele Teodor a fost condamnat la moarte – aceasta fiind atunci pedeapsa prevăzută de lege pentru păcatul respectiv. Sfintei i-ar fi fost uşor să se dezvinovăţească, convingându-i pe ceilalţi că este femeie. Dar s-a gândit că astfel ar fi smintit lumea: ce să caute o femeie într-o mănăstire de călugări? Dacă s-ar fi apărat, ar fi scăpat de pedeapsă, dar poate că alţii s-ar fi îndepărtat de credinţa în Hristos, smintindu-se.
       Sfânta a primit moarte mucenicească. Dar, înainte de a muri, s-a rugat: „Ia-mi, Doamne, sufletul şi iartă-i pe acuzatorii mei. Te implor, cu voia Ta, să faci din trupul meu biserică, din sângele meu râu şi din părul meu copaci”. Şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. La locul de mucenicie a izvorât în chip minunat un izvor. Iar la bisericuţa ridicată în cinstea ei s-a întâmplat o altă minune: pe acoperişul bisericii au crescut, în mod inexplicabil, 17 copaci, dintre care unii sunt foarte înalţi şi au o grosime de un metru. Totuşi, deşi acoperişul bisericuţei e subţire, rezistă. Cu toate că rădăcinile copacilor nu au trecut prin tavan în interiorul bisericii. Oamenii de ştiinţă care au cercetat cazul îşi mărturisesc neputinţa de a explica cum cresc copacii pe un acoperiş subţire fără să se prăbuşească biserica…
       Pelerinii, care vin la bisericuţa sfintei mai ales de praznicul Sfintei Teodora (pe 11 septembrie), rămân pur şi simplu uimiţi văzând această minune greu de contestat. E adevărat, întotdeauna vor exista cârtitori, pentru care nu există minuni incontestabile – doar rău-credincioşii contestă chiar apariţia Sfintei Lumini în noaptea de Paşti la Sfântul Mormânt. Dar fiii Bisericii cred că la bisericuţă văd un semn dumnezeiesc…
      
        Pentru a viziona filmul cu viaţa Sfintei Teodora, urmaţi link-ul următor http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/sfanta-teodora-video.html

       Sfântă a lui Dumnezeu roagă-te pt noi!!!

luni, 27 decembrie 2010

Praznicul Naşterii Domnului 2010

       Fiecare creştin cu dragoste de Dumnezeu şi-a pregătit ieslea sufletului şi a alergat spre peştera bisericii să-l primească aşa cum se cuvine pe Pruncul Sfânt ce s-a născut pentru mântuirea lumii.
       Spiritul sărbătorii a adunat în sfântul locaş mulţime de persoane, dornice să înceapă şirul sărbătorilor de iarnă cu Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun. Cei care s-au pregătit în mod deosebit pentru acest eveniment sfânt prin post şi spovedanie s-au învrednicit să primească Trupul şi Sângele Domnului, făcându-se gazdă primitoare pentru Pruncul Iisus Cel ce ridică păcatele lumii.
       După încheierea slujbei, PC Pr Hertz Daniel a dat citire Pastoralei la Naşterea Domnului, trimisă de PS Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, tuturor fiilor duhovniceşti ai Prea Sfinţiei Sale de pe întreg cuprinsul eparhiei.
       Cum nu se putea Crăciun fără colindători, credincioşii prezenţi la slujbă au avut bucuria să asculte un buchet de colinde tradiţionale interpretate de grupul de tineri colindători ai satului nostru.
       Din marea familie a bisericii, fiecare s-a întors în mica familie de acasă, purtând în suflet bucuria întâlnirii cu Pruncul născut în ieslea din Betleem şi răspândind această bucurie tuturor celor care îi aşteptau acasă.


      Cel ce în peşteră S-a născut şi în iesle S-a culcat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi. Amin!

vineri, 24 decembrie 2010

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos - bucurie pentru toată lumea

       Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 25 decembrie Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Deasupra acestui loc străjuieşte de peste 1600 de ani, Biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena.
       Naşterea Domnului, Praznic împărătesc cu dată fixă, numită în tradiţie şi Crăciunul, este sărbătoarea anuală a naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
       Sărbătoarea Naşterii Domnului, deşi nu este la fel de veche precum sărbătoarea Paştelui sau a Rusaliilor, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului. Vechimea ei se poate urmării retrospectiv în documente până la sfârşitul secolului III, când – după o tradiţie consemnată de istoricul Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului. La început era deosebire între creştinii din Apus şi cei din Răsărit, în ceea ce priveşte data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Cele mai importante documente în care se menţionează atât originea praznicului Naşterii Domnului, cât şi data sărbătoririi lui rămân totuşi Omiliile Părinţilor de limbă greacă şi latină ai sec. al IV-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), într-o Omilie la Naşterea Domnului din 25 decembrie 386, afirmă că după o veche tradiţie, la Roma, încă de la început, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la 25 decembrie. Fericitul Ieronim († 420), într-o Cuvântare la 25 decembrie, îşi exprimă convingerea că în această zi S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece aceasta reprezintă o tradiţie veche şi universală. Cel care vorbeşte pentru întâia oară de consensul unanim al Bisericii de a fixa Naşterea Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, adică la 25 decembrie, este Fericitul Augustin († 430). Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocşi spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspiraţie Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!...“).
       În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).
       Naşterea lui Hristos este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârşite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Naşterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, vieţuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârşite de omenire. Sfinţii Părinţi, în cuvântările lor la praznicul Naşterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.
       În Comentariul la Evanghelia după Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbeşte despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două naşteri, una dumnezeiască, din veşnicie, din Cer, nevăzută, şi alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumăraţi martori. Cea de-a doua naştere nu este mai puţin importantă decât prima, ci neobişnuită, plină de spaimă şi de cutremur. Atât de minunată şi neobişnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit împreună“.
       Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele şi profunzimile existenţei o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Fiinţă şi întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) şi nimic nu-i nou sub soare“, teologul confirmă, dar şi completează: „... până la Naşterea lui Hristos“. Consensul Sfinţilor Părinţi spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creaţia Sa, încât S-ar fi întrupat şi în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propăşirea sau înmulţirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea - Psalmul 50, 6), iar modalitatea şi motivaţia Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinaţia pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezenţa lui Dumnezeu în ea şi ca Dumnezeu să fie totul în toate.
       Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generaţii de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălăşluit cu trup şi suflet prin zămislire nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naştere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât şi după Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naşte din veşnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp şi spaţiu Se naşte cu trupul şi sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conţinutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.
       De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu - Dumnezeu prin har şi prin împărtăşire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesenţa cel mai nobil exprimată în legătură cu raţiunea Tainei celei din veac ascunse şi nici de îngeri ştiute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în fiinţa umană moartea şi coruptibilitatea, aşa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; şi totuşi, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenţie divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om şi în om, asumându-Şi natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a şi răscumpărat.
       De asemenea, privind la Icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos vedem că aduce în faţa ochilor dialogul dintre cer şi pământ, amândouă gravitând în jurul Celui Care, prin Întrupare, „a rămas ceea ce era - adică Dumnezeu - şi S-a făcut ceea ce nu era - adică Om“, ca într-o horă cosmică ce slavosloveşte întru bucuria împărtăşirii de binefacerile aduse, pe această cale, întregii lumi.
       Fundamentul canonic al iconografiei Naşterii Domnului se află în Sfintele Evanghelii de la Matei şi Luca, din care aflăm de tulburarea dreptului Iosif care, văzând că Fecioara Maria „are în pântece de la Duhul Sfânt“, fiind om „drept şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns“. Dar i s-a arătat îngerul Domnului care i-a amintit de profeţia lui Isaia ce tulburase pe mulţi în vechime, aceea că „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu“. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. În urma apariţiei pe cer a unei stele neobişnuite, din Răsărit au sosit şi magii care, îndrumaţi către Betleem, au aflat Pruncul şi I s-au Închinat, aducându-i cuvenitele daruri (Matei 1,18-2,12). Iar Sfântul Evanghelist Luca ne mărturiseşte despre recensământul lui Quirinius care i-a determinat pe Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif să se afle la Betleem în acel timp, când „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei“. Această minune nu a rămas necunoscută păstorilor ce vegheau pe câmp în jurul turmelor, căci un înger al Domnului le-a bi-nevestit „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul“ (Luca 2,1-20).

Bradul de Crăciun

       Când vine vorba de Crăciun, în peisaj apare inevitabil bradul, care aduce un aer specific sărbătorii Naşterii Domnului şi ne duce cu gândul la veşnicie.
       Un astfel de brad ne întâmpină şi pe noi în aceste zile la fiecare slujbă săvârşită în biserica noastră, prin bunăvoinţa unui creştin cu inimă mare.
       La împodobirea acestui brad au prticipat credincioşi de toate vârstele. Cei care s-au implicat cu mai multă emoţie au fost copiii, fii ai satului şi elevi ai şcolii noastre, care au depus tot efortul şi imaginaţia ca Pruncul Iisus să fie primit în biserica nostră într-un decor frumos împodobit şi luminat.
       Dumnezeu să le răsplătească tuturor efortul şi să-i adune la toate evenimentele frumoase din sfânta nostră biserică.

marți, 14 decembrie 2010

Sfântul Ierarh Dosoftei

       Mitropolitul Dosoftei s-a nascut in anul 1624 la Suceava, primind la botez numele Dimitrie. A studiat pentru inceput acasa, apoi la Iasi, la Colegiul de la Trei Ierarhi, infiintat in timpul domnitorului Vasile Lupu. De aici se indreapta spre Liov, unde va studia la Scoala Fratiei Ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului". Aici a invatat limba greaca, latina, slavona bisericeasca si polona, devenind unul dintre poliglotii vremii. In anul 1649 s-a calugarit la Manastirea Probota, primind numele Dosoftei. In anul 1658 a fost ales si hirotonit episcop de Husi, apoi episcop la Roman, iar in 1671 a fost ales mitropolit al Moldovei.
       Toata viata mitropolitului a fost o truda neincetata pusa in slujba poporului si a limbii romanesti. In vremea mitropolitului slujbele se tineau fie in greceste, fie in slavoneste, limbi pe care poporul nu le mai intelegea. Astfel, marea sa grija era ca poporul sa inteleaga ceea ce se slujeste in biserica: "sa-ntaleaga tot spasenia lui Dumnedzau cu intreg inteles".
       Mitropolitul Dosoftei a fost unul dintre cei mai mari carturari romani din secolul al XVII-lea, fiind cunoscut ca primul poet national, primul traducator in limba romana al cartilor de slujba religioasa, primul versificator al Psaltirii in tot Rasaritul ortodox, primul traducator in romaneste al unor carti din literatura dramatica si istorica universala, primul carturar roman care a copiat documente si inscriptii. Mai este cunoscut drept o personalitate a vietii culturale si spirituale romanesti si pentru traducerile sale din literatura patristica si pentru contributia sa la formarea limbii literare romanesti.
       In 1686, in urma campaniei de retragere din Moldova, soldatii polonezi au luat cu ei ca ostatic si pe mitropolitul Dosoftei. Ramane in exil pana la sfarsitul vietii. A trecut la cele vesnice pe 13 decembrie 1693. A fost inmormantat la Biserica "Nasterea Domnului" din Zolkiew (Ucraina).
       Canonizarea Sfantului Ierarh Dosoftei a fost abrobata de membrii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in sedinta de lucru din 5-6 iulie 2005, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a avut loc in data de 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitana din Iasi.

duminică, 12 decembrie 2010

Sfântul Ierarh Spiridon, păstorul cu fes în loc de mitră episcopală

       Potrivit "Vieţii" redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337) şi a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări şi smerenia, ocupaţia sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat şi a avut o fată, Irina. Sozomen, în a sa "Istoria bisericească" (Cartea a II-a, cap. 11), mărturiseşte despre modestia şi intransigenţa sfântului. "Deşi a fost căsătorit, nu a fost din acest motiv şi deficitar în realizări spirituale". După moartea soţiei a fost înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul 348, când s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat în Biserica "Sfinţilor Apostoli" din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale continuând peste veacuri, până în zilele noastre.
       Numele său provine de la cuvântul "spiris", care în limba greacă înseamnă "coşuleţ", ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei episcopale. De altfel, conform "Erminiei" lui Dionisie din Furna, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca un "bătrân, cu barba lungă şînţepoşatăţ, despicată şpuţinţ în două şi purtând scufie".
       În prezent, sfintele moaşte ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciumă (1673) şi de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor menţionate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în prima duminică din luna noiembrie şi pe 11 august.
       Cunoscut şi ca sfântul "călător", în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald şi prăfuit, iar încălţările, tocite şi purtate, după cum arată şi iarba, şi pământul de pe tălpi.
       În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare, în timp ce credincioşii cântă: "Bucură-te, că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te, că încălţămintele tale slujesc drept dovadă".

       Darul facerii de minuni este legat de calităţile morale şi duhovniceşti de excepţie ale sfântului, aşa cum reies acestea atât din "Viaţa" sa, cât şi din cântările bisericeşti. Însuşirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne spune un irmos: "Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfinţit şi curat, propovăduitor al sfintelor dogme, şi vas preacinstit al darurilor Duhului". De asemenea, şi în "Acatist", Sfântul Spiridon este zugrăvit ca cel ce "a fost ales din pântece" şi "din pruncie a fost plin de înţelepciune" (Icos 2).
       Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viaţă de profundă, intensă şi continuă asceză şi rugăciune. Cântările bisericeşti insistă pe efortul de disciplinare a trupului şi de supunere a acestuia sufletului: "Îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul şi trupul ţi le-ai sfinţit". Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: "Orânduindu-ţi îmboldirile trupului, de Dumnezeu însuflate, morţi ai sculat cu grăirea ta cea de viaţă făcătoare". De asemenea, "omorând cugetul trupesc şi ochii sufletului mai înainte curăţindu-i, cu totul te-ai făcut dumnezeiască biserică Duhului".
       Imnograful corelează, de fiecare dată, harismele cu dobândirea virtuţilor şi a nepătimirii. Căci, ne previne însuşi Hristos: "Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi! Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!" (Mt. 7, 22-23). De asemenea, Marele Macarie comenta că nu puţini s-au învrednicit de darul vindecărilor, al proorocirilor şi al vedeniilor, însă nu au urcat şi treapta iubirii desăvârşite, şi au căzut prin mândrie. "Iar cel ce a ajuns la desăvârşita dragoste a devenit deja înlănţuit şi prizonier al harului", adică, la fel ca îngerii, este de neclintit spre păcat, pentru că şi-a predat libertatea Domnului.
       Sfântul avea însă o viaţă de intensă trăire duhovnicească, aşa cum reiese şi din troparul: "De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare", adică discernământul, cunoaşterea celor duhovniceşti prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge în el dragostea după cele trupeşti şi materiale: "Aprinzându-te de cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite".
       Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: "Cu lucrări dumnezeieşti curăţindu-ţi sufletul, (...) te-ai îmbogăţit cu lumina preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh". El este cu totul desăvârşit, fiind numit "livadă a nepătimirii binemirositoare" şi "pahar al dragostei nedeşertat". Într-un alt irmos se spune că "luminându-ţi mintea cu nepătimirea şi înfrumuseţând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să alungi duhurile şi să dezlegi bolile celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine, preasfinţite".
       Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului faţă de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort şi rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins şi de compasiune, şi de frica de a nu se mândri, dacă ar face o minune. Căci, "temându-se de slava deşartă, se lepăda de un lucru aşa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea şi a întrebat pe diaconul său Artemidot: "Ce să facem, frate"?". Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi şi pe mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-şi vedea iar copilul viu. Dintr-o adâncă smerenie, "a poruncit sfântul femeii şi celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut şi s-a făcut".
       De asemenea, Socrates Scholasticus, în "Istoria Bisericii" (Cartea I, cap.12), subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se ocupe cu păstoritul, chiar şi atunci când a fost încununat ca păstor al "oilor" cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plăteşte decât preţul pentru 99, vrând să îl înşele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând şi smulgându-se din orice legături, încât se mirau toţi cei de faţă. "Sfântul Spiridon, pricepând lucrul şi nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean", i se adresează acestuia cu blândeţe, între patru ochi, făcându-l să îşi recunoască fapta şi să îşi plătească datoria.
       Într-o altă situaţie, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soţul ei şi nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată naşte până nu îşi mărturiseşte păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naştere. Auzind acestea, sfântul nu se mândreşte cu puterile lui, ci "a lăcrimat şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea: "Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlineşte aşa degrabă între dânşii cu fapta"". Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce urmau să se întâmple, îi zice: "Eu sunt pătimaş asemenea ţie, iar dacă vezi că ştiu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruieşte Dumnezeul meu, întru care şi tu, de vei începe a crede, vei cunoaşte care este tăria şi puterea Lui cea atotputernică".
       Smerenia Sfântului Spiridon transpare şi în veşmintele sale modeste. Aşa s-a întâmplat când a fost chemat de împăratul Constantius să îl vindece. "Sfântul episcop era îmbrăcat în haine simple şi purta în mână un toiag de finic şi mitră pe cap, cum şi un văscior de lut atârnat la piept, precum era obiceiul celor ce vieţuiau în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în care obişnuiau a purta untdelemn din Sfânta Cruce". Unul dintre slujitorii împăratului, văzându-l îmbrăcat aşa sărăcăcios, nu îl recunoaşte şi nu îi dă voie să intre în palat, ba chiar îl loveşte peste obraz. Dar Sfântul Spiridon "fiind fără răutate, după cuvântul Domnului i-a întors lui şi cealaltă parte. Acela, cunoscându-l că este episcop şi văzându-şi greşeala sa, şi-a cerut iertare cu smerenie, pe care a şi căpătat-o". De aceea şi imnograful îl numeşte "arhiereu fără răutate" şi "preabun păstor".
        După ce îi vindecă trupul împăratului, sfântul caută să îi tămăduiască şi sufletul, după cum cântă stihira: "Cu învăţăturile tale l-ai plecat să caute pururea să cinstească pe toţi preoţii, ca pe nişte slujitori de totdeauna ai lui Dumnezeu". "Cinstirea" din cântare se referă la scutirea de dări a întregului cler şi a slujitorilor bisericeşti, decizie pe care o ia împăratul la sfatul sfântului, "judecând a fi lucru necuvios, ca slujitorii Împăratului Celui fără de moarte, să dea dajdie împăratului celui muritor".
       Vindecându-l pe împărat, este silit să primească aur ca răplată, însă sfântul îl împarte la săraci: "Graiurile dumnezeieştilor porunci păzindu-le, întru tot fericite, durerile cele mari ale împăratului le-ai risipit şi aur ai dat tuturor celor de pe pământ, Spiridoane fericite. Că nimic nu ai câştigat pe pământ, strângându-ţi în cer bogăţia care rămâne în veac". Biruinţa sfântului asupra patimii după bani se oglindeşte şi în minunea prefacerii unui şarpe în aur, pentru ajutorarea cuiva în mari nevoi materiale, căci: "ai călcat în picioare năravul iubirii de argint şi miluind pe cel lipsit".
        Cântările îl numesc "Spiridon cel înţelept, cel blând şi simplu, cel întreg şi fără răutate". Multe irmoase cântă frumuseţea lui morală, caracterul liniştit şi "lesne iertător" al sfântului: "în pământul celor blânzi ajungând, părinte, ca un blând şi milostiv şi curat făcându-te"; "fără de răutate, drept, blând, milostiv şi răbdător, primitor plin de dragoste de străini, ierarh preasfinţit şi cu evlavioasă înţelepciune împodobit".
       Luminânda îl zugrăveşte şi ea ca "pe cel blând şi liniştit, cel milostiv şi iubitor de săraci", fiind noi înşine îndemnaţi "să urmăm blândeţilor lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni". Sfântul Simeon Metafrastul scria şi el că sfântul "vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini".
       Compasiunea, dar şi umorul său sunt ilustrate de o întâmplare cu o ceată de hoţi care a încercat să îi fure oile. Dimineaţa, sfântul îi găseşte legaţi cu funii nevăzute. Milostiv, face rugăciune pentru ei, ca Dumnezeu să îi dezlege, iar la plecare le dă şi un berbec, amuzat, ca să nu le fi fost în zadar "privegherea" de toată noaptea. Fapta sa este în autentic duh evanghelic, nu doar un episod anecdotic, după cuvântul Mântuitorului care ne îndeamnă să răspundem răului cu o generozitate dezarmantă: "Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa" (Mt. 5, 40).
       Cu toate acestea, sfântul este intransigent cu cei mândri, aşa cum reiese din minunea prin care "amuţirea diaconului odinioară a tămăduit-o". Mergând Marele Spiridon într-un sat Eritra, a intrat în biserică, cerându-i unui diacon să facă o rugăciune pe scurt, pentru că era ostenit de lungimea drumului şi de arşiţă. Dar diaconul lungi intenţionat rugăciunea, pentru că se mândrea cu glasul său şi îi plăcea să se asculte cântând. Sfântul, "deşi era bun cu firea, îl ocărî cu asprime, zicându-i: "Taci!". Şi îndată i s-a legat limba, încât nu numai glasul, ci şi vorba şi-a pierdut şi sta mut ca unul fără limbă". În urma rugăminţilor rudeniilor şi prietenilor acelui diacon, sfântul abia se înduplecă să îi redea glasul. Îl lăsă însă cu o anumită poticneală în vorbă, ca să nu se mai mândrească cu vocea sa melodioasă şi cu glasul limpede. Căci "sfântul era aspru cu cei mândri şi măreţi în deşert".
       Acest diacon se mândrea auzindu-şi propriul glas, dar Marele Spiridon se smerea ascultând glasuri îngereşti. "Când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine slujind", spune troparul sfântului. Astfel, fiind la o Vecernie sfântul arhiereu numai cu slujitorii bisericeşti, nu era popor în biserică pentru a da răspunsurile cuvenite, dar se auzea din înălţime un glas dulce şi nepământean ce striga "Şi duhului tău" şi "Doamne miluieşte", la fiecare ectenie rostită de diacon. Glasul acela răzbătea până la cei ce erau departe de biserică, atrăgându-i să se apropie şi să-şi îndulcească urechile şi inimile. Dar "după ce au intrat în biserică, n-au văzut pe nimeni, decât pe arhiereu cu puţini slujitori bisericeşti; apoi acea cântare bisericească nu se mai auzea de nimeni şi se minunau foarte mult".
       Intransigenţa sfântului, numit în Minei "dreptarul arhiereilor", este evidenţiată şi de purtarea sa faţă de episcopul Trifilie, care, ţinând un cuvânt de învăţătură în biserică, citează versetul: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă" (Marcu 2, 9), înlocuind cuvântul "pat" (krábbatos) prin "culcuş" (skímpous), adică: "Scoală-te şi-ţi ia culcuşul tău". Auzind acestea, Sfântul Spiridon, care era de faţă, se ridică şi îi zice lui Trifilie: "Oare tu eşti mai bun decât cel ce a zis "pat", de te ruşinezi de cuvintele Lui?". Dojenindu-l astfel, sfântul iese din biserică în faţa tuturor, "pe Trifilie, care se îngâmfa cu frumuseţea vorbirii sale, ruşinându-l puţin", pentru a-l învăţa înţelepciunea duhovnicească smerită şi blândeţea.
       Altă dată, când acelaşi Trifilie visa cu ochii deschişi la viile şi livezile unui sat, Marele Spiridon, cunoscând gândurile inimii sale, îl îndeamnă să îşi strângă mai degrabă averi nestricăcioase în cer.
       Suind "în muntele nepătimirii", sfântul intră "în norul adâncii cugetări a celor dumnezeieşti", primind pe "lespedea" inimii "legea mântuitoare", ca odinioară Marele Pavel, care spunea că a primit legea "nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" (II Cor. 3, 3). Sfântul Spiridon era un om simplu, fără ştiinţă de carte, ce, în mod uimitor, cunoştea însă temeinic Sfintele Scripturi, ca mai târziu Cuvioasa Maria Egipteanca, ce ştia pe de rost toată Psaltirea, deşi nu o citise niciodată. Cu Marele Spiridon şi alţi sfinţi ca acesta se împlineşte cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur după care "harul Duhului Sfânt ţine locul Scripturilor" în cei cu viaţă curată. Cu cei neprihăniţi, Dumnezeu vorbeşte faţă către faţă. Abia după ce au căzut oamenii în păcate grele "a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu". Iar Hristos Însuşi nu a dat ceva scris apostolilor, "ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: "Acela vă va aduce aminte de toate" (Ioan 14, 26)" ("Omilii la Matei", Omilia I).
       Astfel, Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viaţa sa, după cum mărturiseşte şi icosul: "Cunoscut-ai cu vieţuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, şi sufletul tău locaş primitor Treimii făcându-l, pe Aceasta cu curăţie ai primit-o". Cunoscând prin experienţă dumnezeiască adevărul de credinţă, Marele Spiridon este numit "stâlp şi apărător al credinţei", aşa cum îl arată şi minunea săvârşită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
       În acel sobor erau prezenţi şi filosofi greci peripateticieni, între care se evidenţia unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea şi el parte din cei 318 Sfinţi Părinţi, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoaşterea adevărului nu cu înţelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.
       Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru că ştia că în cei îndoielnici "ochii sunt mai credincioşi decât urechile". Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida şi "o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului". Cei de faţă s-au înfricoşat, "filosoful cel rău l-ai ruşinat" cântă o stihiră. Aceasta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrăţişând credinţa adevărată. În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învăţătura Sfântului Pavel, care, deşi era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înţelepciunii raţionale, ci prin "adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu"
(I Cor. 2, 5-6).

vineri, 10 decembrie 2010

COLINDUL SFÂNTULUI NICOLAE

Bucură-te,bucură-te,
Nicolae mare Sfinte
De la Mira arhiereu
Temător de Dumnezeu.

Îndreptător în credinţă
Ajutor în suferinţă
Când pe lume ai venit
Semnul crucii ai făcut.

Nicolae arhiereu
Temător de Dumnezeu
Miercurea şi vinerea
Niciodată nu mânca.

Pe bolnavi ai vindecat
Pe săraci ai ajutat
Creştinii din acest sat
Ţie s-au încredinţat.

miercuri, 8 decembrie 2010

Rugăciune către Sfântul Nicolae

     O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noi, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca.
 Amin.

marți, 7 decembrie 2010

Zi de sărbătoare

       În fiecare an, în data de 6 decembrie, Parohia Bucu, jud. Ialomiţa îşi sărbătoreşte hramul, cinstindu-l aşa cum se cuvine pe ocrotitorul localităţii, Sf. Ierarh Nicolae.

       Fireşte că nici anul acesta nu a făcut excepţie, în ciuda premiselor negativiste, anunţate de vremurile grele spre care ne-au abătut situaţia financiară a ţării.

       Astfel, în dimineaţa zilei de Sf. Nicolae, biserica parohială era plină de creştini dreptmăritori, veniţi în număr mai mare decât de obicei să participe la slujba utreniei şi apoi la Sf. Liturghie, săvârşite de cei doi vrednici slujitori, părintele paroh Badea Gabriel şi părintele Hertz Daniel. La strană, au dat răspunsurile cântăreţii Avram Dorin, Vasile Marian şi Ilie Romeo; iar paraclisier a fost Hertz Mihai, fiul părintelui Daniel.  
      
       Trebuie menţionat şi aportul vocal al credincioşilor, care a făcut să răsune biserica la cântarea troparului: „Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor...”, dar mai ales la răspunsurile cuvenite la Sf. Liturghie. Slujba s-a încheiat cu un cuvânt parenetic rostit de părintele Hertz Daniel, în încheierea căruia s-au adus mulţumiri atât celor care au contribuit la realizarea hramului, cât mai ales doamnei Lepădătescu Haretia, care şi anul acesta a sporit zestrea bisericii parohiale, donând două policandre mici şi o icoană argintată cu Maica Domnului.

       Apoi, toţi cei care au participat la slujbă, cinstind pe Sf. Nicolae, aşa cum se cuvine unui ocrotitor, au mers la agapa frăţească de care s-a ocupat un grup de femei bine-credincioase, coordonate de doamna preoteasă Hertz Gabriela şi de doamna Radu Ioana, care au lăsat pentru o binecuvântată pricină rolul Mariei, şi s-au îmbrăcat în haina de slujitoare a Martei.

       Aici s-au alăturat sărbătorii, domnul primar Ion Drăguşin şi domnul profesor de religie Marin Sebastian, însoţit de un grup de elevi ai şcolii, care ne-au încântat cu un microrecital de colinde. De menţionat că şi şcoala din localitate, se află de câţiva ani, tot sub atenta ocrotire a Sf. Ierarh Nicolae.

               Sfinte Ierarhe Nicolae, rogă-te lui Dumnezeu pentru noi!



A consemnat studentul teolog Ilie Aurelian Romeo

duminică, 5 decembrie 2010

SFÂNTUL IERARH NICOLAE, FĂCĂTORUL DE MINUNI

       Povestea vieţii Sfântului Nicolae începe în secolul al III-lea, în a doua jumătate a lui, aproximativ anul 270, fiind legată de localitatea Patara. Părinţii sfântului, Teofan şi Nona, erau oameni credincioşi şi bogaţi, care şi-au crescut singurul fiu în credinţa cea adevărată, creştină.

       Numele copilului, Nicolae, tradus din limba greacă, înseamnă "biruitor de popor", prevestind cumva că sfântul se va arăta biruitor al răutăţii spre folosul de obşte al lumii.

       Din pruncie, Nicolae s-a arătat a fi un copil minunat, hrănindu-se numai din sânul cel drept al mamei sale. A fost dat la şcoală şi a dobândit atâta înţelepciune, încât, consemnează Vieţile Sfinţilor, "s-a făcut desăvârşit în cuvântul învăţăturii, cât şi în lucrul vieţii", arătându-se cu totul duhovnicesc şi dorind a sluji Domnului cu râvnă. Văzând înclinaţia spre rugăciune a tânărului Nicolae, unchiul său, care era episcop al Cetăţii Patara, i-a sfătuit pe părinţii acestuia să-l lase să devină slujitor al lui Dumnezeu, lucru pe care ei l-au încuviinţat.

       Ajuns preot, Sfântul Nicolae s-a dăruit nevoinţelor ascetice, petrecând în post şi fapte bune, înnoind tot mai mult podoaba sa sufletească şi sporind vrednicia de a fi cârmuitor al Bisericii.

       Murind părinţii săi în timpul unei epidemii, tânărul preot a rămas unicul moştenitor al averii lor. Ascultând cuvântul lui Hristos din Evanghelie adresat tânărului bogat: "Vinde toate câte ai şi vei avea comoară în ceruri" (Lc. 18, 22), Nicolae a împărţit averea sa celor lipsiţi şi bolnavi. "Mâna lui, mărturiseşte Simeon Metafrastul, era întinsă către săraci ca un râu cu apă multă care curge cu îndestulare". Prin milostenia sa, sfântul a ferit de la desfrânare pe cele trei fete ale unui om bogat scăpătat din Mira, care din cauza sărăciei căzuse în deznădejde. Datorită celor trei pungi cu aur aruncate pe fereastra casei omului aflat în nevoie, fiicele celui ajutat de preotul Nicolae s-au putut căsători.

       În timpul unei călătorii în Egipt şi Palestina, sfântul a potolit furtuna care se iscase pe mare şi a înviat un corăbier care căzuse din vârful catargului pe punte. Ajuns acasă din pelerinajul la Locurile Sfinte, Sfântul Nicolae a fost primit în mănăstirea ridicată de unchiul său, episcopul Patarelor, nădăjduind ca cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo în rugăciune.

       Dar Dumnezeu, care nu voieşte ca lumina să fie ascunsă sub obroc, i s-a descoperit în rugăciune zicând: "Nicolae, nu aceasta este holda pe care trebuie să mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine, ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin Mine numele tău".

       Neştiind ce să facă în urma acestei neaşteptate revelaţii, dacă să se înapoieze în Patara, locul naşterii sale, sau să se ducă în altă parte, Nicolae, condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a dus în Mira, unde se afla mitropolia provinciei Lichia. Aici, necunoscut de nimeni, el trăia asemenea săracilor, cercetând în fiecare zi biserica. Alegerea sa ca episcop pe scaunul Mirei în locul lui Ioan, ierarhul cetăţii, s-a făcut în chip minunat, căci adunându-se toţi episcopii provinciei au ţinut sfat pe cine să aleagă în tronul arhiepiscopal.

       După multă rugăciune, i s-a descoperit unui ierarh bătrân un tânăr cu chip luminos care i-a poruncit: "Mergi de cu noapte şi stai la uşile bisericii şi ia seama la cine va intra mai înainte decât toţi în biserică. Acela este îndemnat de Duhul Meu. Deci luându-l cu cinste să-l puneţi arhiepiscop. Numele bărbatului aceluia este Nicolae".

       Vestea aflării bărbatului de Dumnezeu arătat a străbătut repede toată cetatea Mirei şi mulţi credincioşi s-au adunat pentru a-l vedea pe cel ales a fi părintele lor duhovnicesc.

       Fiind sfinţit arhiereu al cetăţii Mira, Sfântul Nicolae s-a făcut tuturor "îndreptător credinţei şi chip al blândeţilor", model de vieţuire păstoriţilor lui. Dacă înainte viaţa sa cea cu fapte bune era ascunsă de la ochii multora, acum, ca ierarh, vieţuirea lui a ajuns să fie cunoscută de foarte mulţi. Pentru că asculta nevoile celor care veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, fiind bun şi apropiat faţă de toţi.

       Simeon Metafrastul creionează sugestiv în câteva cuvinte un portret al sfântului: "Sărmanilor le era tată, săracilor mare şi milostiv făcător de bine, mângâietor celor care plângeau şi ajutător celor năpăstuiţi".

       Dar spre sfârşitul secolului al III-lea a fost pornită împotriva creştinilor de către împăraţii romani păgâni Diocleţian şi Maximian o persecuţie care a aruncat în temniţă atâţia ierarhi, preoţi şi diaconi creştini, încât hoţii şi criminalii de drept comun nu mai aveau loc în închisorile statului. În această persecuţie a suferit o vreme şi ierarhul Nicolae, răbdând foame, sete şi strâmtorare. Dar odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin cel Mare, creştinii au fost eliberaţi din temniţă şi li s-a permis să-şi oficieze cultul religios în mod liber. Alături de ceilalţi Sfinţi Părinţi, arhiereul Mirelor Lichiei a fost prezent la primul Sinod Ecumenic, convocat în anul 325 de împăratul Constantin cel Mare, unde s-a combătut erezia lui Arie.

       Printre minunile săvârşite de Sfântul Nicolae este şi scăparea cetăţii Mira de o foamete mare prin arătarea în vis unui negustor italian. Acestuia, care avea o corabie plină cu grâu, i-a apărut în vedenie sfântul şi dându-i trei galbeni arvună i-a poruncit să meargă în cetatea Mira pentru a vinde acolo grâul. Iar negustorul ascultând pe sfântul a mers la Mira, povestind celor de acolo vedenia avută. Iar locuitorii au mulţumit lui Dumnezeu şi au fericit pe hrănitorul lor cel minunat.

       În ziua de 6 decembrie a anului 346, sfântul şi-a săvârşit viaţa sa pământească, mergând la Hristos. Numeroase minuni s-au săvârşit de sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu care au izvorât mir şi mulţi bolnavi s-au vindecat de neputinţele lor trupeşti şi sufleteşti. Căci duhurile cele rele erau izgonite prin rugăciunea la acest mare sfânt al Bisericii.

        Sfântul Nicolae este socotit a fi şi patronul marinarilor. Se cunosc minuni multe săvârşite încă din viaţă de ierarhul Mirelor, care a potolit furtuna pe mare, salvând viaţa celor aflaţi în primejdie.

       Pentru harul pe care l-a dobândit înaintea lui Dumnezeu de a face minuni, Biserica i-a întocmit slujbă aleasă, lăudându-l ca pe "râul îmbelşugat de tămăduiri şi adâncul milostivirii de la care cei amarnic apăsaţi de boli şi cumplit cercaţi de nenorocirile vieţii află doctorie tămăduitoare".

       Trei generali bizantini, Nepotian, Ursul şi Erpilion, au plecat din Constantinopol împreună cu multă oaste pentru a potoli tulburările care aveau loc în Frigia. Ajungând în portul aflat aproape de cetatea Mirei şi auzind de renumele ierarhului, ei s-au dus ca să-l cunoască. Ei au fost martorii unei intervenţii a sfântului pentru trei bărbaţi care urmau să fie ucişi pe nedrept din porunca ighemonului Eustatie. După aceea, au primit binecuvântarea sfântului şi învrednicindu-se de rugăciunile sale au plecat spre locul poruncit de împăratul lor pentru a împlini porunca lui. Odată întorşi în capitala imperiului, au fost clevetiţi la eparhul cetăţii, Avlavie, că ar fi uneltit împotriva împăratului. Imediat au fost aruncaţi în temniţă şi osândiţi la moarte. Dar unul dintre generali, anume Nepotian, şi-a adus aminte că pe când se aflau în Mira, episcopul locului, Nicolae, a scăpat de la moarte pe trei bărbaţi nevinovaţi. Pentru aceea, în temniţă fiind, ei s-au rugat: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni. Că iată ne-a cuprins nevoie mare şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Degrab să ne întâmpine pe noi îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mâinile celor ce caută sufletele noastre, sârguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

       Rugăciunea lor a fost ascultată şi Dumnezeu a trimis în ajutor pe sfântul şi plăcutul său, pe marele arhiereu Nicolae, care s-a arătat în vis atât împăratului, cât şi eparhului Avlavie, cerând eliberarea celor trei generali care pătimeau în temniţă pe nedrept. Tulburat de vedenia avută, împăratul a chemat la sine pe cei aflaţi în închisoare şi i-a întrebat ce fel de vrăjitorii au săvârşit, trimiţând asupra stăpânirii sale arătarea unui bărbat care l-a îngrozit nespus. Bărbaţii aduşi înaintea basileului văzând cum sfântul şedea alături de împărat au cunoscut că mântuirea lor de moarte este aproape şi au îndrăznit să povestească celui ce îi judeca despre faptele minunate ale ierarhului din Mira.

        Atunci, cunoscând că arhiereul lui Hristos, Nicolae, este bineplăcut lui Dumnezeu, a eliberat pe voievozii aceia, spunându-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat în ajutor. Deci să mergeţi la dânsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i din partea mea: "Iată, am făcut cele poruncite de tine!"

       Îndată, cei trei generali au pornit spre Mira pentru a aduce mulţumire binefăcătorului lor.

        Pe 26 august 1071, Roman al IV-lea, împărat al Imperiului Roman de Răsărit (1068-1071), a purtat o luptă cu sultanul Alp-Arslan (1059-1072) al turcilor selgiucizi la Manzikert. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea umilitoare a bizantinilor şi luarea ca ostatic a basileului Roman. Drept urmare, imperiul a pierdut temporar controlul celei mai mari părţi din Asia Mică prin invazia turcilor selgiucizi. Bizantinii vor redobândi Asia Mică în timpul stăpânirii lui Alexie I Comnenul (1081-1118). La începutul domniei sale, Mira a fost ocupată de invadatorii islamici. Profitând de această situaţie confuză, marinarii din Bari, Apulia, au luat rămăşiţele sfântului de la monahii ortodocşi. Moaştele au sosit la Bari pe 9 mai 1087. Sunt mai multe variante ale acestei strămutări. Se crede fie că au fost furate de hoţi sau piraţi, fie, în altă variantă, se spune că sfântul însuşi s-a arătat şi a poruncit ca moaştele sale să fie mutate pentru a fi protejate de cucerirea musulmanilor.

       Atât în Mira, cât şi la Bari, moaştele Sfântului Nicolae au izvorât un mir frumos mirositor ca apa de trandafir. Până în ziua de astăzi, pe 6 decembrie, slujitorii Bisericii adună mirul din racla cu sfintele moaşte.

       Pe 28 decembrie 2009, guvernul turc a anunţat că va cere returnarea moaştelor Sfântului Nicolae în Turcia de la guvernul italian. Autorităţile turceşti susţin că Sfântul Nicolae însuşi a dorit să fie înmormântat în locul naşterii sale şi că moaştele sale au fost ilegal mutate din Turcia.

       BUCURĂ-TE SFINTE IERARHE NICOLAE, MARE FĂCĂTOR DE MINUNI!

Te Deum de Ziua Naţională a României

       Cu ocazia Zilei Naţionale a României, în toate bisericile Patriarhiei Române s-a oficiat slujba de Te Deum în cinstea înaintaşilor noştri şi spre folosul sufletesc al românilor de pretutindeni.
       Pe 1 decembrie2010, în jurul orei 9,30, biserica noastră a răsunat de rugăciunile preoţilor slujitori, care au oficiat slujba rânduită în prezenţa unui neaşteptat de mare număr de credincioşi, având în vedere faptul că Te Deum-ul cu ocazia Zilei naţionale a României este o slujbă introdusă de curând în programul liturgic al parohiilor.
       În cuvântul de învăţătură rostit credincioşilor la sfârşitul slujbei, PC Pr Badea Gabriel a explicat semnificaţia slujbei ce tocmai se încheiase şi a subliniat faptul că neamul românesc a dăinuit de-a lungul veacurilor datorită cultivării virtuţii unităţii, după modelul Mântuitorului Hristos care a învăţat ca "toţi să fie una".
       Unirea ne face să rămânem închegat ca popor, mai ales acum când forte mulţi dintre fraţii români pribegesc prin alte ţări pentu a câştiga pâinea cea de toate zilele, şi tot unirea ne ajută să trecem cu mai puţină greutate peste vitregiile vremii, din ce în ce mai apăsătoare.
       În finalul cuvântului său, sfinţia sa i-a îndemnat pe credincioşii prezenţi să-şi cinstească neîncetat eroii şi să ceară bunului Dumnezeu prin rugăciuni sincere să ocrotească pământul ţării noastre de uneltirilor văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, ca toţi românii să rămână un singur trup, spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Treimea cea nedespărţită.